În 1874, un jurnal de călătorie al conducătorului iranian Naser al-Din Șah a fost publicat pentru prima dată în limba engleză, oferind o perspectivă fascinantă asupra călătoriei șahului prin Rusia, Europa de Vest și Caucaz, care a avut loc în anul precedent. Aceasta a fost prima călătorie de acest gen a unui conducător iranian.

Mai jos, în mare parte din cuvintele șahului, sunt prezentate detaliile călătoriei, care avea să joace un rol important în transformarea Iranului. Fotografiile folosite în această poveste au fost făcute în locurile pe care șahul le-a vizitat, aproximativ în momentul în care le-a văzut.

„Mulțumită lui Dumnezeu, am scăpat de marea înaltă și am intrat într-un râu mare numit Volga, care are un mare farmec”, scria Naser despre primele sale priviri asupra Imperiului Rus după ce a călătorit cu vaporul peste Marea Caspică din Iran în mai 1873. „Acest curs de apă este foarte larg; atât de mult încât... o bilă de muschetă obișnuită nu ar trece de la un mal la altul”.

„În fiecare sat a fost construită o biserică, foarte frumoasă și maiestuoasă. Ocupația oamenilor din aceste sate este aceea de a pescui”, a notat șahul în primele sale impresii despre rușii obișnuiți.

Pe măsură ce se apropiau cu vaporul de unele dintre sate, Naser a spus că „locuitorii s-au adunat pe malul râului și au strigat: «Ura»”

Când primarul unui oraș din Volga a adus darurile tradiționale de pâine și sare, șahul spune că data sosirii sale a fost înscrisă pe tava de servire.

Din sudul Rusiei, șahul și suita sa au fost transportați cu trenul, ceea ce se pare că a fost o experiență nouă pentru el.

„Ritmul trenului era de așa natură încât am depășit ciorile zburătoare”, scria Naser uimit.

Se pare că șahul a învățat vocabularul căilor ferate pentru prima dată în Rusia.

„O «gară» este un loc unde trenurile se opresc pentru a li se unge roțile și unde pasagerii iau cafea și răcoritoare”, a notat el.

Într-un alt pasaj, el a descris un tunel prin care au trecut ca fiind o „gaură în munte” .

Pe măsură ce trenul se apropia de Moscova, au început aspectele formale ale turului, în care șahul și anturajul său și-au îmbrăcat uniformele de gală și li s-a arătat Kremlinul, apoi au fost probabil invitați la Teatrul Bolșoi, unde a asistat pentru prima dată la balet.

„Cortina s-a ridicat și o lume ciudată și-a făcut apariția. Un număr mare de femei s-au pus pe dansat. Acest dans și această performanță se numesc balet, adică o performanță și un dans fără a vorbi”.

Specificul acestei forme de artă, scria el, era „imposibil de descris” .

La Sankt Petersburg, jurnalul de călătorie al șahului devine frustrant de diplomatic atunci când se întâlnește cu țarul Aleksandr al II-lea, un om „înalt de statură și maiestuos, care vorbește cu mare gravitate și are un mers impunător”.

Conversațiile dintre cei doi suverani sunt considerate în mod clar interzise de șah și menționate doar în treacăt ca fiind „lungi și plăcute”. De fapt, multe depindeau de interacțiunea dintre cei doi suverani, ale căror țări ajunseseră recent la o pace delicată, după secole de conflict pentru controlul Caucazului.

În Sankt Petersburg, spectacolele de teatru erau, se pare, ceva mai lascive decât baletul care îl încântase pe șah la Moscova. O interpretă, descrisă ca o „femeie grasă îmbrăcată în colanți, cu sânii și picioarele goale”, a mers pe bicicletă în jurul unor sticle de vin în flăcări așezate pe podeaua scenei.

„În cele din urmă, ea a căzut de pe vehicul pe podea și fustele ei au luat foc”, a notat șahul.

Suveranul iranian părea deosebit de încântat de Peterhof, o reședință regală de lângă Sankt Petersburg.

„A fost un loc ca un paradis”, a spus șahul, în mijlocul unei descrieri detaliate a fântânilor și a aleilor înverzite care se întind până la Golful Finlandei.

La 29 mai, șahul a plecat spre vest și a traversat Germania de astăzi, Marea Britanie, Franța, Elveția, Italia, Grecia și Turcia, înainte de a se îndrepta spre Georgia, pe drumul de întoarcere spre Iran.

Sosirea șahului cu vaporul în largul Poti, în vestul Georgiei de astăzi, a fost marcată de o dramă celestă, când fulgerul a lovit marea la doar câțiva metri de vasul regal, „cu un zgomot egal cu cel al unei mii de tunuri”.

Pe țărmul din Georgia, șahul a fost întâmpinat de „diverse triburi și naționalități” care includeau circasieni, lezghini, armeni, georgieni și musulmani din Daghestan, precum și mingrelieni, o etnie care l-a fascinat pe șah.

„Această regiune face parte din țara celor cu capetele deschise”, scria Naser despre mingrelieni. „Toți locuitorii din țara Capului Deschis merg cu capul descoperit. Femeile, bărbații sau copiii nu adoptă niciodată obiceiul de a purta pălării sau șepci pe cap.”

Aproape în respirația următoare, șahul a părut să contrazică afirmația privind capul gol, descriind războinicii mingrelieni ca purtând „o pânză roșie în jurul capului ca turban, un pistol și un cuțit mare în eșarfe”.

Uniforma lor, spunea el, „semăna astfel cu cea a zouavelor din Franța și cu cea a triburilor din Hindustan, dar muschetele lor erau pistoale cu ace fabricate în fabrica din Tula”.

Șahul a sosit cu trenul la Tbilisi pe 29 august și părea plăcut surprins de aspectul acestuia.

„În urmă cu 50 de ani, acest oraș era foarte mizerabil și murdar”, a susținut el, fără să precizeze cum îi cunoștea starea înainte de propria sa naștere. „Acum, treptat, se construiesc case particulare și clădiri publice, școli și colegii, străzi largi pavate cu piatră”.

Ca și la Poti, șahul a fost impresionat de amestecul etnic din Tbilisi: „persani, georgieni, ruși, daghestanieni, circasieni, germani, armeni”.

Atunci, ca și acum, fructele georgiene se remarcau prin calitatea lor. Șahul alegea pepenii, strugurii și perele, precum și castraveții din Tbilisi.

Dar pornind spre Baku, în Azerbaidjanul de astăzi, șahul zugrăvește un tablou al dezolării arse de soare pe drumul spre est.

„Odată ieșiți din Tbilisi, nu mai exista nicio urmă a lucrărilor omului de o parte și de alta a drumului nostru: Atât cât ochiul putea pătrunde, toate erau câmpii melancolice sau munți bruni”, scria el.

Pe teritoriul Azerbaidjanului de astăzi, șahul se pare că nu mai simțea nevoia de tact diplomatic sau era sătul să fie pe drumuri.

„Grădinile înconjoară orașul Ganja, dar în interiorul acestuia casele sunt sărace și mizerabile”, se plângea el.

Șahul a locuit într-un apartament pe care l-a descris ca fiind „o chirie foarte mizerabilă în vârful unui deal”.

Pe ultimul său drum spre casă, răbdarea șahului părea să fi luat sfârșit.

„Tot drumul până la Baku a fost uscat și rău. De fapt, o câmpie și munți atât de uscați și de nenorociți nu mai văzusem și nici nu mai auzisem de ei. Călătoria noastră de astăzi a fost peste o parte a țării numită Cimitirul - un nume potrivit pentru o astfel de regiune.”

Șahul a făcut doar o scurtă pauză în Baku înainte de a se îmbarca pe un vas spre casă.

Călătoria prin mai multe imperii ar fi lăsat o impresie semnificativă asupra șahului și a fost considerată un succes diplomatic. La scurt timp după întoarcerea sa în Iran, Naser a început să lucreze la înființarea unei mici căi ferate în apropiere de Teheran.

📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te