Numai cine n-a fost crescut într-o familie paternalistă, în religia ascultării absolute – când nici mama, nici cu atât mai mult copiii nu îndrăznesc să iasă din cuvântul unui tată atotputernic –, și nici acela nu ar putea rămâne indiferent la romanul de debut al nigerienei Chimamanda Ngozi Adichie (n. 1977), Hibiscus purpuriu, Black Button Books, 2024 – „o proză la fel de luxuriantă ca peisajul nigerian” care explorează „sufletul unei adolescente, încât povestea ei se ridică în cele din urmă deasupra decorului” (Boston Globe), și tocmai prin asta privește toată lumea.
Un incipit abrupt, în care tatăl îi dă în obraz fiului adolescent că n-a fost la împărtășanie: „– Nu poți să nu mai primești trupul Domnului. Asta aduce moartea, știi bine”, iar când acesta „l-a privit pe tata drept în ochi și i-a spus: – Atunci asta e, tată, o să mor”, furia acestuia nu cunoaște margini: „Tata a aruncat o privire rapidă prin încăpere, de parcă ar fi căutat dovada că ceva se prăbușise din tavanul înalt, ceva ce nu-și închipuise niciodată că ar fi putut să se prăbușească. A aruncat cartea de rugăciuni și a aruncat-o către Jaja. L-a ratat la mică distanță, dar a lovit vitrina de sticlă...” Peste alte câteva pagini, „o umbră a întunecat ochii lui tata, umbra pe care o văzusem în ochii lui Jaja. Frica. Părăsise ochii lui Jaja și se strecurase în ochii lui tata”. Și această revelație a fetei de 15 ani, Kambili, sora mai mică, protagonista și naratoarea romanului: „Sfidarea lui Jaja mi se părea acum ca hibiscusul purpuriu al mătușii Ifeoma: rar, nesupus, liber”. Suntem abia la pagina 19; restul 250 vorbesc, uneori cu lux de amănunte, despre prețul plătit pentru a fi dacă nu „nesupus, liber”, cel puțin tu însuți/însăți, căci tot pater familias este cel care le face „programul zilei”, de la care n-au voie să se abată câtuși de puțin. Nu scapă de pedeapsă – corporală, cum altfel?! – nici mama, drept care la capătul unei bătăi („Bufnituri înfundate, repetate”) femeia își pierde sarcina, iar tot ce pot face copii pentru ea e să constate: „– E sânge pe podea, a spus Jaja. Aduc peria din baie”. Și tot așa, pe o spirală diabolică în creștere – sigur, în numele Domnului. Cu alte cuvinte, în familia sa tatăl – primul care se convertește la religia catolică – este și papă, și sfânta inchiziție, și tot el e cu mila:
„– V-a cerut diavolul să-l slujiți cu toții? Și-a făcut cumva diavolul cuib în casa mea? au erupt cuvintele în igbo din gura lui tata.
(...)
Și-a desfăcut încet cureaua. Era o curea grea, făcută din straturi de piele maronie și cu o cataramă îmbrăcată în piele. Prima dată a aterizat pe umărul lui Jaja. Apoi mama a ridicat mâinile și cureaua a lovit-o în partea de sus a brațului, acoperit de mâneca bufantă, cu paiete, a bluzei pentru biserică. Am pus bolul pe masă exact când cureaua mi-a pocnit pe spate. Uneori, îi priveam pe nomazii Fulani, în cămășile lor lungi și albe, fluturându-le în jurul corpului, mânându-și cu biciul cirezile de vaci pe drumurile din Enugu, fiecare șfichiuit al biciului, iute și precis. Tata era acum ca un nomad Fulani – chiar dacă nu avea trupul lor zvelt –, în timp ce-și rotea cureaua spre mama, spre Jaja și spre mine, murmurând că diavolul nu avea să biruie (...).
Apoi cureaua s-a oprit și tata s-a uitat la bucata de piele din mâna lui. Fața îi era schimonosită, pleoapele, lăsate la colțuri.
– De ce alergați către păcat? De ce vă place păcatul?
Mama i-a luat cureaua și a pus-o pe masă.
Tata ne-a strivit pe mine și pe Jaja în brațele lui.
– V-a rănit cureaua? V-a zdrelit pielea până la sânge? a întrebat, studiindu-ne fețele.
Spatele îmi pulsa, dar am spus că nu, nu mă rănise. Când vorbea despre păcat, tata lăsa capul în jos de parcă ceva de care nu putea scăpa l-ar fi tras spre pământ.”
Nu știu dacă în engleza colonială sau în igbo se spune: „Unde dă tata, crește!”; crescut în religia lui „cu frică de părinți”, depun mărturie, alături de tânăra naratoare nigeriană a romanului Hibiscus purpuriu, pre limba mea – cu cuvintele unui mare poet român, Cezar Ivănescu (1941-2008) –. „că nu e pumn să poată sta cu pumnul Tatălui pereche”.
9 septembrie ‘24
