O sectă politică obscură: Partidul Comunist German
In rubrica dedicată extremismului de stânga, cuprinsă în ultimul Raport al Oficiului Federal pentru Protecţia Constituţiei (adică a serviciului de informaţii interne) este menţionat şi Partidul Comunist German (Deutsche Kommunistische Partei, DKP). Potrivit Raportului, partidul urmăreşte abolirea sistemului politic actual şi înlocuirea acestuia prin „instaurarea unei societăţi socialiste”, considerată „prima fază” în vederea construirii societăţii comuniste.
Pentru cei care au trăit socialismul real existent în ţările blocului răsăritean aceste citate nu produc amintiri prea plăcute.
Formaţiunea, cu sediul central în oraşul vestgerman Essen, este, de fapt, o sectă politică radicală. Despre existenţa acestui partid publicul larg află doar ceva cu prilejul unor alegeri. Atunci formaţiunea cu 2.850 de membri cotizanţi, arborează, peste tot, afişe electorale. Nu a reuşit niciodată să obţină vreun mandat parlamentar. La ultimele alegeri pentru Parlamentul European, în 2019, pentru acest partid au votat 20.396 de persoane.
În aceste zile, săptămânalul Partidului Comunist German, „Unsere Zeit”, a amintit de cea de-a 55-a aniversare a reconstituirii grupării pe data de 25/26 septembrie 1968. Evenimentul a fost evocat şi de mass-media germană care a trecut în revistă istoria grupării, reliefând aspecte mai puţin cunoscute, trecute sub tăcere în oficiosul „Unsere Zeit”.
Istoria tenebroasă a PCG
Partidul Comunist German (DKP) este succesorul Partidului Comunist din Germania (Kommunistische Partei Deutschlands – KPD), interzis în Republica Federală Germania în 1956. Partidul, reapărut după război, era continuatorul Partidului înfiinţat în 1919 şi scos în afara legii în perioada nazistă, între anii 1933 şi 1945. În partea răsăriteană, ocupată de sovietici, s-a trecut în 1946 la unificarea forţată a partidul comunist cu cel social-democrat, creindu-se Partidul Socialist-Unit din Germania (SED) care s-a aflat la putere până în 1989.
De la bun început a existat o colaborare oficială şi neoficială între partidul răsăritean şi cel occidental. După înfiinţarea celor două state germane, în 1949, partidul răsăritean şi aparatul de securitate (Stasi) au subvenţionat partidul occidental, cu circa 70 de milioane de mărci anual. Unii aderenţi din vest au acceptat să spioneze pentru RDG. Cei care se opuneau liniei politice, dictate de Moscova, via Berlinul răsăritean, au devenit ţinta unor represiuni. Inclusiv vicepreşedintele Partidului Comunist din Germania, Kurt Müller. În 1950, Müller a fost atras într-o cursă, dus în Berlinul de est, arestat şi condamnat la 25 de ani.
Propaganda estică, după scoaterea în afara legii a PCG, în 1956
Scoaterea în afara legii a Partidului în august 1956 a declanşat o amplă acţiune propagandistică, dirijată de Moscova. În toate ţările blocului sovietic s-au organizat mitinguri, s-au publicat comunicate şi telegrame care, chipurile, reflectau „indignarea despre actul samavolnic, cu totul ilegal al autorităţilor vest-germane de interzicere a Partidului Comunist din Germania”. Interzicerea era înfăţişată în culori stridente ca un „atac brutal, care loveşte în cele mai elementare drepturi şi libertăţi ale poporului german” (am citat din „Declaraţia C. C. al P.M.R. cu privire la interzicerea Partidului Comunist din Germania”, apărut în „Scânteia”, din 1 septembrie 1956).
Front comun: Tudor Arghezi, Dan Deşliu ş.a.
La această campanie au participat şi numeroşi intelectuali şi scriitori, inclusiv din România, dovedind o obedienţă ieşită din comun. Reproducând clişeele explicative din laboratoarele de dezinformare ale Moscovei, poetul Tudor Arghezi, de pildă, a publicat în ziarul Partidului Comunist „Scânteia” (din 6. septembrie 1956) tableta „Între Leningrad şi Karlsruhe” în care a comparat măsura Tribunalului Constiţional din Karlsruhe cu represiunea hitleristă: „In 1933, Hitler, suprimînd Partidul Comunist German, pregătea atacul. Cum l-a pregătit s-a văzut. In ce priveşte destinul, partidul înlăturat încă o dată la Karlsruhe, ştie că timpul şi viitorul îi aparţin oricum s-ar zbate stăpînitorii în agonie. Nici o sentinţă a unei instanţe comandate nu poate înlătura realitatea în mers.”
Poetul proletcultist, Dan Deşliu, devenit în perioada ceauşistă un critic al regimului, a publicat tot atunci o poezie kitsch, patetică, intitulată: „Evocare” în care vorbea despre „justiţia” „scăldată în sânge”, îndreptată contra „mândriei omenirii”. (Cf. „Scânteia”, 4 septembrie 1956).
Iată un fragment: „Aţi vrut să interziceţi, pe cît mi-aduc aminte,/ încă de mult această mişcare înainte/ şi-aţi imitat, ca astăzi, pornirile bolnave/ ale craiului cel antic pierzînd a sale nave/ în valurile mării — şi poruncind să fie/ bătută cu vergele gigantica stihie...”
PCG - din 1968 până astăzi
După ce Partidul a fost relegalizat, în septembrie 1968, el s-a distins ca o formaţiune care nu se abătea de la linia finanţatorului estic. A întreţinut legături cu alte partide comuniste din est şi vest, inclusiv cu cel român. De-a lungul anilor, liderul PCG între anii 1973-1990, Herbert Mies, s-a întâlnit de câteva ori şi cu Nicolae Ceauşescu (în 1975, 1977 şi 1987, cf. „Scânteia”, 16 mai 1975, 22 iulie 1977 şi 28 aprilie 1987).
Partidul a respins reformismul promovat de Gorbaciov în Uniunea Sovietică.
În prezent, partidul susţine Rusia, justificând şi interpretând invazia Ucrainei ca un act de apărare faţă de o presupusă agresiune vestică.
