Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XI)


Grup de ofițeri români în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Prizonierii români în lagărele din Germania

În octombrie-noiembrie 1916, între militarii români căzuți prizonieri în Carpați circula zvonul că în Germania erau lagăre bune, cu băi, electricitate și reguli. În privința hranei, speranța era că dacă nu exista pâine, măcar aveau să fie cartofi. Doar Germania era țara cartofilor.

După câteva zile sau după câteva săptămâni de la capturare, escortați de gărzi numeroase, prizonierii au fost porniți spre Germania. Unii dintre prizonieri au trecut prin Arad, unde au fost deparazitați, tunși, bărbieriți și îmbăiați. De regulă ofițerii au făcut drumul în vagoane de clasa a II-a sau a III-a. Prizonierii primeau de mâncare când și când, unii au avut parte de o pâine la trei oameni, o scrumbie și marmeladă, alții au primit o singură dată pe zi ciorbă de orez, gulii sau păsat. În mod excepțional, de-a lungul traseului prin Ungaria, unii ofițeri au putut mânca bine, în restauratele din gări. Însă după intrarea în Germania totul avea să se schimbe. Soldații au făcut drumul spre nord-vest în vagoane de vite, câte 40-50 de oameni în vagon. Mâncare li se dădea rar și în cantitate foarte mică. De aceea, în anumite stații, pentru a avea ce mânca, prizonierii români au furat sfeclă din vagoane. În anumite cazuri, setea reprezenta și ea o problemă.

Ofițeri români în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/ofiteri-romani-in-lagarul-de-la-stralsund-3)
Ofițeri români în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/ofiteri-romani-in-lagarul-de-la-stralsund-3)

Călătoria a durat o săptămână pentru unii prizonieri, pentru alții ceva mai mult sau mai puțin. Românii au intrat în Germania pe la Oderberg, apoi au ajuns la Oppeln, în Silezia. Antipatia populației era evidentă; prizonierii au fost huiduți și scuipați de către civili în mai multe locuri. Prizonierii români remarcau prin micile ferestre ale vagoanelor organizarea localităților și câmpurile lucrate integral, plus industrializarea evidentă peste tot. De altfel, și în perioada petrecută în diverse lagăre, prizonierii români aveau să fie impresionați de ordinea germană și de grija pentru bunurile și spațiile publice, de hărnicia locuitorilor. Din păcate pentru români, toate aceste lucruri care i-au impresionat erau însoțite de suferința permanentă provocată mai ales de lipsa hranei, dar și de condițiile necorespunzătoare de locuire pentru cei mai mulți dintre ei.

Dacă alimentele lipseau, în schimb igiena, curățenia erau păzite cu strictețe. La Oppeln s-a făcut deparazitarea, tunderea, îmbăierea și trecerea hainelor prin etuvă, iar pentru o scurtă perioadă prizonierii au stat în barăci de scânduri. Mâncarea era puțină și de proastă calitate: grâu fiert cu sare, zarzavaturi cu foarte puțină carne, alteori o felie de pâine cu ersatzkaffee. Pâinea conținea foarte multă apă și părea necoaptă.

Germania avea un sistem de lagăre: de tranzit (Durchgangslager), de triaj (Untersuchungslager), de ofițeri (Offizierslager) și de subofițeri și soldați (Mannschaftslager ori Stammlager/Stalag). Asemeni altor prizonieri capturați de germani în Primul Război Mondial, românii aveau să treacă prin toate aceste categorii de lagăre.

Ofițer român în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/)
Ofițer român în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/)

Cele mai multe informații cu privire la situația din lagărele germane le avem de la ofițerii români. Jurnalele și mărturiile provin doar de la aceștia, care indiferent că erau activi sau în rezervă aveau educație formală, iar unii dintre ei aveau deprinderea de a scrie, fie zilnic, în jurnale, fie, ulterior, în memorii. La fel ca în cazul prizonierilor care au fost în Bulgaria sau Austro-Ungaria, nici în cazul celor din Germania nu avem jurnale sau memorii scrise de soldați. Explicațiile trebuie căutate, cel mai probabil, în faptul că prea puțini dintre aceștia știau să scrie, iar în plus ideea de a înregistra experiențele trăite în timpul prizonieratului era străină universului lor, bazat pe oralitate. Unele informații cu privire la situația trupei prizoniere le avem din declarațiile unor ofițeri, subofițeri ori soldați care au evadat și au ajuns în țară fie înainte de încheierea armistițiului, fie după repatrierile din anii 1918-1919. Și fotografiile disponibile reflectă prea puțin viața prizonierilor soldați în comparație cu cea a ofițerilor prizonieri.

Lagărele pentru soldați și subofițeri

Prima iarnă petrecută de cei mai mulți soldați și subofițeri români prizonieri în lagărele germane, în 1916/1917, a fost marcată de foame și de frig. Multe dintre lagăre aveau barăci prost construite, supraaglomerate, unde prizonierii dormeau pe paie sau chiar în noroi, atunci când ploua. Hrana era insuficientă, formată dimineața din surogat de cafea, la amiază supă de gulii, seara o zeamă lungă. Pâine primeau câte 150 grame/zi, de multe ori diminuată prin furt de către cei care o împărțeau. Până în martie 1917, soldații români prizonieri nu au primit niciun fel de ajutor din afara lagărelor. Odată cu venirea primăverii, unii au beneficiat de mici ajutoare venite din partea Crucii Roșii. Principala problemă a societăților românești care se ocupau cu ajutarea prizonierilor era lipsa banilor.

Sentimentul general între prizonierii români era cel de abandon din partea autorităților române, mai ales atunci când se făcea comparația cu ceilalți prizonieri de război aflați în Germania. Românii prizonieri resimțeau starea lor ca fiind cea mai proastă între soldații aliați captivi, după francezi, belgieni, englezi, ruși și sârbi, considerându-se „cei mai prost îmbrăcați, mai flămânzi și mai slăbiți”.

Ofițeri români în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/)
Ofițeri români în lagărul Dänholm-Stralsund, 1918 (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/)

Mulți dintre soldații români prizonieri au fost utilizați la diferite munci, de regulă grele, în agricultură, la desecări, în mine și fabrici. Utilizarea lor în aceste activități era reglementată de legislația germană care fusese adoptată încă din primii ani ani ai războiului mondial. Deși prin Convenția de la Haga subofițerii nu erau obligați să lucreze, ci puteau să o facă doar voluntar, germanii stabiliseră că subofițerii ruși, sârbi și români trebuiau să munceacă; excepție făceau subofițerii superiori. Munca prizonierilor era plătită, banii fiind vărsați de proprietarii exploatărilor agricole și miniere sau de cei ai fabricilor către administrația militară. Nevoia de forță de muncă a Germaniei era atât de mare, pentru înlocuirea cetățenilor activi care fuseseră mobilizați, încât mii de prizonieri români din Bulgaria au fost transferați în lagărele germane. În pofida prevederilor Convenției amintite, unii dintre prizonierii români au fost utilizați în zonele de război la diverse lucrări, precum construirea sau repararea unor căi de comunicații, tranșee etc. Nu puțini dintre prizonieri au căzut victime ale bombardamentelor aliate în preajma liniei frontului.

Din cauza alimentației proaste, a condițiilor improprii de cazare și a muncii epuizante, mortalitatea a fost foarte mare în rândurile soldaților români prizonieri, în special în prima jumătate a anului 1917. Până în august 1917, oficialitățile române primiseră din Germania liste cu prizonierii români. Se constata o mortalitate foarte mare în rândurile acestora, aproape 20.000 dintre aceștia, cu puține excepții fiind vorba de soldați. Era vorba de aproape 40% din totalul prizonierilor români aflați în Germania. 0,55% dintre ei muriseră de boli, 2,08 din cauza rănilor, dar pentru 97,37% cauza morții nu fusese comunicată de către germani. Concluzia era că mortalitatea avea între cauze nutriția proastă, lipsa de îngrijire și munca epuizantă. De asemenea, în acel moment erau în spitale aproape 17.000 de militari români. Aproape 48% dintre aceștia erau răniți, circa 20% aveau probleme cardiaca, dizenterie, enterită și slăbiciune generală. Aproape 32% dintre soldații aflați în spitale nu aveau diagnosticul precizat, autoritățile române considerând că era vorba de boli care provocaseră moartea celor aproape 20.000 de prizonieri.

În anumite situații, germanii au susținut că mortalitatea era mare în rândul românilor, mai mult chiar decât în cazul altor prizonieri, ca urmare a faptului că aceștia aveau o constituție fizică slabă, provocată de modul în care se alimentau țăranii, din rândurile cărora proveneau cei mai mulți soldați, că aceștia erau puțin pregătiți pentru viața de front. Mai plauzibile par explicațiile că germanii nu aveau suficiente alimente pentru a-i hrăni satisfăcător nici pe proprii lor oameni. Pe măsură ce războiul se prelungea, resursele de care dispuneau Centralii se reduceau. În aceste condiții, primii sacrificați erau prizonierii. Se adăugau condițiile proaste din multe lagăre și întreprinderi unde lucrau prizonierii, frigul, iar uneori și violența gardienilor.

Prizonierii proveniți din rândurile soldaților români au fost internați în zeci de lagăre, de regulă arondate corpurilor de armată germane, după cum erau acestea configurate în timp de pace. Printre cele mai cunoscute s-au numărat lagărele Lamsdorf, Mannheim, Tuchel, Danzig-Troyl, Neuhammer, Güstrow, Oberhofen, Saarbrücken, Bayreuth, Lechfeld, Zwickau și Ulm. Pentru unele dintre aceste lagăre avem informații ceva mai ample, în vreme ce despre altele doar știm că au existat, detaliile lipsind.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG