Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXII)


Ofițeri români și francezi prizonieri în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Indisciplină, tensiuni, violențe și vicii în „țarcul” de sârmă ghimpată de la Crefeld

Ofițerii români își imaginau lagărul, în parte, ca o garnizoană românească, în limitele unui „țarc”, între gardurile de sârmă ghimpată, în care ierarhia dintre ei trebuia să funcționeze. Din vara anului 1917 până la începutul anului 1918, ofițerul cu cel mai mare grad dintre prizonierii români a fost colonelul Nicolae Stavrache. Ulterior comanda a preluat-o colonelul Constantin Niculcea, mai vechi în grad.

Prizonierii români la Crefeld erau văzuți ca un „furnicar de oameni, nervoși, flămânzi, nedormiți și foarte susceptibili, care nu mai voiau să știe de grad, de etate, de disciplină, de omenie chiar”. În condițiile din lagăr, nu este de mirare că unii ofițeri deveniseră irascibili, nu-i mai ascultau și nu-i mai respectau pe ofițerii superiori în grad sau cu vechime în armată.

O practică foarte răspândită pare să fi fost defăimarea între ofițerii români, cu acuze reciproce privind comportamentul pe front. Nu erau rare cazurile în care ofițerii români puneau în locuri circulate din lagăr anunțuri anonime prin care îi denigrau pe camarazii lor. Pentru a reduce această practică, ofițerii prizonieri cu grade superioare au înființat o „cancelarie a lagărului” Crefeld, care juca un rol în autoadministrarea internă, în prevenirea disputelor, în menținerea coeziunii grupului.

Și la Crefeld s-au înregistrat cazuri de militari români din rândul trupei bătuți de ofițerii lor. Germanii interveneau în asemenea situații. De altfel, cauzele trupei erau judecate de comandatura lagărului.

Confruntările între ofițerii români par să fi fost frecvente. În anumite situații, mai mulți ofițeri îi administrau o bătaie unuia care îl jignise pe altul, iar cel dintâi nu-și recunoștea vina. Insultele și bătăile între ofițerii români s-au înmulțit la începutul anului 1918. Disputele uneori pătimașe erau mediate de un consiliu român.

Consiliul de Onoare al ofițerilor români putea judeca doar cauzele care atingeau onoarea. Procesele judecate au fost destul de numeroase la Crefeld. Unele s-au încheiat prin împăcarea părților, altele prin obligarea celor găsiți vinovați de a-și cere scuze în front.

Ofițeri români prizonieri (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri români prizonieri (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

În cazul în care ofițerii refuzau să execute deciziile luate de consiliul de onoare român, ei erau raportați, pentru a se conforma de frica germanilor. În funcție de gravitatea faptelor, germanii îi pedepseau cu un număr de zile de arest. Și pentru cazuri de insultare a comandaturii germane, ofițerii care făceau asta erau pedepsiți cu câteva zile de arest, după care erau trimiși în alt lagăr. Tot cu arest erau pedepsiți și ofițerii care aveau asupra lor obiecte de front nepredate sau bani germani obișnuiți.

Nu toate cazurile judecate de Consiliul de onoare au fost prezentate comandaturii lagărului, ci aveau să fie aduse ulterior în România. La repatrierea ofițerilor români, 29 de dosare au fost predate Ministerului de Război de către colonelul Stavrache, în vederea sancționării celor în cauză potrivit regulamentelor românești. Procesele judecate de Consiliul de Onoare priveau certuri la jocul de cărți, furturi diverse (mâncare, rufe, încălțăminte), portul însemnelor militare în mod ilegal, insulte cu injurii, inclusiv a gradului, necuviință, minciuni, bătaie, sinuciderea unui colonel etc.

După luni (iar în cazul unora chiar mai bine de un an) de captivitate, în rândurile ofițerilor români se înregistra o scădere vizibilă a disciplinei militare. Un nou comitet al ofițerilor români din lagărul Crefeld a fost constituit, la începutul anului 1918, din 11 sublocotenenți în rezervă și un căpitan. Structura începea să semene cu un soviet, potrivit unui martor. Ofițerii mai mari în grad erau contestați de cei cu grade mici.

Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Jocul de cărți era foarte răspândit între prizonierii români și la Crefeld. De fapt, acest joc se generalizase atât între ofițerii activi, lucru oarecum obișnuit în mediul lor, de altfel, din perioada antebelică, cât și între cei din rezervă, în mare număr învățători. Ba mai mult, jocul îi cuprinsese și pe soldați. Destui ofițeri prizonieri jucau toată noaptea, făceau chefuri, ceea ce îi deranja pe ceilați prizonieri. Pentru a face rost de bani pentru jocul de cărți, unii își vindeau pachetele cu alimente chiar în avans. Un căpitan își jucase și pantalonii noi pe care îi primise de la Crucea Roșie. Alături de alte cauze, jocul de cărți, considerat „o nenorocire” de ofițerii moderați, a avut un rol și în slăbirea disciplinei între ofițerii români. Pentru a menține disciplina, unii dintre ofițerii care jucau cărți după ora stingerii erau pedepsiți.

Preocupări teatrale, muzicale și de lectură între prizonierii români

La Crefeld s-a constituit o Societate Dramatico-Muzicală a Ofițerilor Români. Existau două trupe de teatru, cu aproximativ 20 de prizonieri. Repertoriul teatral era universal și românesc. Între piesele de teatru jucate de români s-au numărat Alt Heidelberg [Vechiul Heidelberg], de Karl Heinrich; Die Goldene Lüge [Minciuna aurită]; Die Räuber [Hoții], Kabale und Love [Intrigă și iubire], de Friedrich von Schiller; Avarul, de Molière; The Taming on the Shrew [Îmblânzirea scorpiei], de William Shakespeare; Divorçons [Hai să divorțăm], de Victorien Sardou și Émile de Najac; Le Fiacre 117, de Émile de Najac & ALbert Millaud; Le flibustier, de Jean Richepin; Institutorii, de Otto Ernst; O soacră, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, de I.L. Caragiale; Cocoșul Negru, de Victor Eftimiu; Doi trandafiri, de Clanoveanu, sublocotenent în rezervă; Ca la noi la nimeni, de David Leon, ofițer prizonier; Revista lui David, Șoimii, Creditorii, Jean Maria și soacra, Jupân Ciupercă. Existau și piese de revistă, creații ale unor compozitori cunoscuți pentru versurile lor satirice, precum Eugen Todie (Cu sorcova), David Leon. O altă piesă de revistă a fost Crefeld, lagăr de favoare. În martie 1918 s-a dat chiar o reprezentație a acestei piese pe scena teatrului din orașul Crefeld, banii adunați fiind destinați orfanilor României.

Cazarma-lagăr avea o sală de teatru, pe care au folosit-o din plin ofițerii români. Actorii erau amatori, unul singur era profesionist, ofițer în rezervă. Scena era bine dotată, iar recuzita - într-o stare foarte bună - era închiriată de la teatrul orașului. Costumele erau închiriate cu 200-300 de mărci pe săptămână. Pentru acoperirea acestor costuri, ofițerii prizonieri plăteau o taxă de intrare, de 0,50-0,80 de mărci. De asemenea, actorii amatori jucau și primeau o sumă de bani, care se strângea din costul tichetelor de intrare. Tensiunile între ofițerii care erau actori amatori la teatrul din lagăr nu au lipsit, din diferite motive. La spectacolele de teatru sau la cele muzicale asistau nu doar ofițerii români, ci și prizonierii din alte armate, precum și personalul de la comandatura germană, uneori chiar și de la teatrul din Crefeld. De altfel, în lagăr exista și un teatru francez, la care se dădeau reprezentații în beneficiul soldaților francezi din lagăr.

Muzica (instrumentală și vocală) ocupa un loc important în manifestările culturale ale oficialilor români prizonieri. Exista o orchestră de 40-50 de oameni. Instrumentele muzicale au fost procurate de ofițeri în diferite moduri. Pentru a susține pasiunea celor implicați, comandantul german al lagărului a oferit un clarinet orchestrei românești. Corul ofițerilor români era condus de locotenentul Simionescu, profesor de conservator. Unul dintre membrii corului a obiectat că se cântau numai bucăți populare, ceea ce l-a supărat pe dirijor. Alți ofițeri, spectatori, considerau că muzica populară românească îi ajuta mai bine decât muzica clasică să depășească problemele captivității. Ocazional, corul cânta și la slujbele bisericii franceze din lagăr, împreună cu soldații francezi. În anumitre ocazii, spre exemplu, de Crăciun, se organizau șezători, cu cântece, inclusiv ale corului, și cu recitarea unor poezii.

S-au ținut și conferințe la Crefeld. Fizionomia țării după război a fost prezentată de un ofițer în rezervă, învățător în viața civilă. Anumite considerații asupra ofițerilor tineri activi nu au fost tocmai binevoitoare (fuseseră evidențiate luxul acestora, viața ușuratică etc.), ceea ce i-a deranjat pe ofițerii activi. Alte conferințe erau pe subiecte economice sau culturale. Locotenentul în rezervă Andreescu, profesor în Iași în viața civilă, a ținut o conferință cu titlul Cultul eroilor, iar o alta despre Legătura noastră culturală cu francezii. Un alt ofițer în rezervă, Chiriac, tot profesor, a prezentat conferința Democrația. Din diverse relatări reiese că în lagărul Crefeld s-au ținut și conferințe care aveau un caracter cvasi obligatoriu. Unele erau explicit pro-germane, în favoarea ideii de Mitteleuropa.

Constantin C. Popian, Amintiri din viața militară. Jurnal de război și din prizonierat
Constantin C. Popian, Amintiri din viața militară. Jurnal de război și din prizonierat

Unii ofițeri, veniți din alte lagăre, au continuat să ia lecții de limbi străine, germană, rusă etc. Spre exemplu, un ofițer basarabean le-a predat rusa ofițerilor români. Prizonierii preocupați au putut cumpăra cărți din orașul Crefeld, unde existau librării și magazine foarte mari, bine aprovizionate. Cărți au fost comandate de la Lausanne, Elveția, de la Leipzig, Germania, dar și de la București, de la Editura Alcalay. În ianuarie 1918 s-au primit de la Craiova 114 volume, șase dintre acestea urmând a fi plătite de prizonieri. Alte cărți au fost primite de la Paris și Geneva. Cei care știau limba germană citeau ziare din Reich. Ziarul Lumina, care apărea la București, a început să sosească la Crefeld la începutul lunii septembrie 1917 .

Mai mulți prizonieri de la Crefeld așa-numiții „Buni Români” au făcut demersuri, la începutul lunii august 1917, pentru constituirea unei societăți care urma să traducă și să tipărească în limba română lucrările „utile” din punct de vedere cultural și economic. Au devenit membri în asociație aproape toți prizonierii care au trecut prin Crefeld. Spre sfârșitul lunii august 1917, comandatura germană a făcut percheziții și a confiscat actele societății „Bunii Români”, aceasta fiind considerată periculoasă intereselor germane. Se pare că totul ar fi avut la bază o intrigă a doi ofițeri români. Aceștia voiau să se răzbune pe un al treilea, care deținea funcția de scretar al asociației. Cel din urmă le luase apărarea unor soldați români, ordonanțe ale ofițerilor, care reclamaseră abuzurile (bătăile) unuia dintre delatori

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG