Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXIX)


Ofițeri pe balcon la Spitalul Automobil Clubului, București

Trecerea clandestină din teritoriul ocupat în Moldova

Moldova era sinonimă cu libertatea și cu speranța pentru mulți dintre ofițerii și soldații aflați în 1917 în teritoriul ocupat. De acolo așteptau revanșa. Și acolo doreau unii dintre ei să ajungă. Voiau să treacă în teritoriul rămas liber în special ofițeri, dar și soldați, mai ales cei originari de acolo.

Unii dintre ofițerii români care se găseau în spitalele din teritoriul ocupat începeau să se gândească la posibilitatea trecerii în Moldova când se întrezărea vindecarea lor. Pentru a-i ajuta pe acești militari, în spitalele din București s-a constituit o rețea formată din femei care erau implicate în activități sanitare. Acestea au obținut de la Ministerul Domeniilor hărți cu județele pe unde trecea linia frontului, pe care le-au înmânat ofițerilor care se pregăteau să fugă în teritoriul rămas liber. De asemenea, ele au dat mii de lei pentru a obține ausweis-uri (acte de identitate), busole, haine, alimente etc.

Salonul ofițerilor la Spitalul Automobilclubului, București
Salonul ofițerilor la Spitalul Automobilclubului, București

Datele cu privire la numărul celor care au reușit să treacă din teritoriul ocupat în Moldova nu au fost sistematizate până acum, cele disponibile fiind aproximative. Potrivit unor surse, între decembrie 1916-21 mai 1917 numai prin punctul Tichiriș, Vrancea, ar fi trecut de partea românească a frontului peste 2.000 de militari români. Din alte informații, între aprilie 1917-martie 1918 aproape 160 de ofițeri și soldați români au ajuns în liniile propriei armate.

Cei care încercau să ajungă în Moldova aveau de trecut multe obstacole. Distanța – care de regulă era parcursă pe jos – nu reprezenta nicidecum cel mai important impediment. De-a lungul traseului spre front (ales de fiecare persoană sau grup în cunoștință de cauză sau potrivit intuiției) erau diferite puncte controlate atent de germani, patrule numeroase brăzdau teritoriul, în vederea capturării soldaților evadați care încercau să treacă în liniile românești. Germani deghizați în țărani supravegheau drumurile, locurile de trecere, mănăstirile și schiturile. Existau și informatori recrutați dintre români. Multor militari români evadați le-au fost frânte astfel planurile de a trece dincolo de linia frontului.

Foamea devenea o prezență cotidiană după epuizarea alimentelor cu care, eventual, fugarii porniseră la drum. De regulă ofițerii aveau bani asupra lor, astfel încât mai puteau cumpăra alimente de la țărani, dar soldații nu aveau nimic. Pentru a supraviețui, unii soldați evadați din lagăre erau nevoiți să cerșească ori să fure din sate, ceea ce, treptat, atrăgea nemulțumirea și adversitatea țăranilor. În alte situații țăranii îi ajutau pe fugari, îi adăposteau, le dădeau mâncare, le erau chiar călăuze.

Marile greutăți începeau pentru fugari când ajungeau în munți și în zona frontului. Acolo patrulele germane erau mai numeroase, la fel și punctele lor întărite. Când erau cu germanii pe urmele lor, fugarii aveau sentimentul unei vânători, în care ei erau vânatul. În plus, evadații trebuiau să fie atenți și la localnicii cu care se întâlneau, la animalele sălbatice, în special la urși, la potecile de unde puteau sfârși într-o prăpastie. Terenului accidentat i se adăugau rețelele de sârmă ghimpată, tranșeele și santinelele germane care deschideau focul împotriva fugarilor imediat ce îi vedeau sau doar dacă îi simțeau. Toate aceste peripeții îl făceau pe un memorialist să exclame: „La Moldova nu se ajunge ușor!” (V. Gorsky).

Pentru ajutarea românilor (și rușilor) evadați sau dezertori, germanii îi amenințau pe civilii români cu pedepse severe, care mergeau de la închiderea în lagăre interne până la execuții. În același timp, germanii îi recompensau pe cei care le dădeau informații despre evadați. Uneori pedepsele erau colective. Localitățile rurale din teritoriul ocupat în care erau găsiți prizonieri de război evadați, adăpostiți de săteni, erau amendate de autoritățile germane de ocupație. Spre exemplu, în august 1917, comuna Bertea, din județul Prahova, era amendată cu 10.000 de lei pentru astfel de fapte, dar și pentru altele.

Execuțiile erau mijloace punitive excepționale utilizate de administrația militară germană. Cel mai cunoscut caz de aplicare a pedepsei capitale, inclusiv pentru ajutarea militarilor români, prizonieri sau nu, să treacă din teritoriul ocupat în Moldova, i-a

Vasile Chilian
Vasile Chilian

privit pe membrii rețelei Chilian. Această rețea activa în Vrancea, în serviciul Armatei Române, încă din 1916. Descoperit în mai 1917, grupul a fost demantelat în săptămânile următoare, iar membrii săi principali – Vasile Chilian, Dumitru Pantazică, Toma Ion Cotea și Ștefanache Secăluș – și doi militari români – căpitanul Barbu Pârâianu și sergentul Vasile Gălățeanu – au fost condamnați la moarte. Alte persoane au fost condamnate

Barbu Pârâianu
Barbu Pârâianu

la diferite termene de închisoare. Căpitanul Pârâianu a reușit să evadeze (ulterior avea să ajungă până la gradul de general), dar ceilalți cinci au fost executați la 17/30 august 1917 la Focșani.

Dintre militarii care scăpaseră din captivitatea Centralilor și reușiseră să ajungă în liniile românești, unii au participat la bătăliile din sudul Moldovei, în vara anului 1917. Între ofițerii din Regimentul 32 Mircea, care au murit în zilele de 25 iulie/7 august-26 iulie/9 august 1917, în luptele grele de la Mărășești, s-a aflat și sublocotenentul activ Gheorghe G. Nicolau, originar din Galați, evadat din lagăr.

Ca în atâtea alte privințe, soldații de rând sunt nedreptățiți de izvoarele istorice când vine vorba de individualizarea faptelor. Însă informațiile nu lipsesc cu totul. Un sergent din Regimentul 67 infanterie, care fusese capturat în noiembrie 1916, și trecuse prin diferite lagăre din teritoriul ocupat, apoi fusese scos la muncă pentru inamic, a reușit să evadeze. În noaptea de 29/30 iunie (12/13 iulie) 1917 a trecut linia frontului în sectorul Corpului IV Armată, din Armata a II-a. În declarația sa, sergentul avea să ofere informații despre perioada petrecută în captivitate, despre tratamentul la care era supusă populație civilă din teritoriul ocupat, și despre forțele inamice din zona frontului.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG