Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXVIII)


Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Români evadați din lagărele Centralilor

Viața grea din captivitate, dorința de recăpătare a libertății, în anumite situații simțul datoriei i-au determinat pe unii militari români să facă tot ce se putea pentru a fugi din lagărele Centralilor și a reajunge sub autoritatea propriului guvern sau în țări neutre ori aliate. Există informații disparate de ordin numeric cu privire la românii evadați din lagărele germane, austro-ungare, bulgare și otomane.

Potrivit unei situații germane, până la 10 octombrie 1918, un ofițer și 370 de subofițeri și soldați români reușiseră să evadeze din lagărele Imperiului German, fără a fi prinși. Încercările nereușite nu se regăseau în statistica germană. Procentul românilor evadați și neprinși era de 0,85% din totalul prizonierilor, destul de aproape de al francezilor (0,95%) și belgienilor (1,15%), mai mult decât dublu față de cel al englezilor (0,34%) și sârbilor (0,31%). Rușii aveau cel mai mare procent de evadări reușite, un neverosimil 6,8%, de aceea și au istoricii semne de întrebare în această privință. De asemenea, din lagărele germane aflate în teritoriul ocupat al României fugiseră 371 de prizonieri români. În ceea ce-i privește pe prizonierii români aflați în Austro-Ungaria, în primăvara anului 1918 erau înregistrați doi ofițeri și 355 grade inferioare dispăruți sau evadați. Din Bulgaria au dispărut sau evadat, până în primăvara anului 1918, patru ofițeri și 450 grade inferioare români. Autoritățile otomane aveau să le înștiințeze pe cele române, în primăvara anului 1918, că în rândurile prizonierilor români se înregistrau ca dispăruți și evadați 1.500 grade inferioare. Amalgamarea celor două categorii de prizonieri nu ne ajută pentru a identifica în mod clar câți români reușiseră cu adevărat să evadeze, fără a fi priniși, din lagărele otomane.

Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Dincolo de numere, avem informații ceva mai extinse despre câțiva evadați români, care fie au reușit să-și atingă ținta, adică să devină liberi, fie au fost capturați în cele din urmă. Câțiva dintre ei și-au publicat memoriile încă din perioada interbelică, poveștile lor de viață devenind astfel cunoscute când cei mai mulți dintre camarazii de arme și de suferință trăiau și erau activi.

Cel mai cunoscut prizonier român care a făcut tentative repetate de a evada din lagărele germane a fost căpitanul Gheorghe Caracaș. Mutat împreună cu alți camarazi din lagărul Dänholm-Stralsund în cel de la Ostenholzer Moor, căpitanul Caracaș a luat decizia de a evada. Unul dintre dezavantajele evidente era depărtarea de frontiera cu o țară neutră. Între fuga spre Olanda, țară mai apropiată, și fuga spre Elveția, țară mai depărtată, Caracaș a ales ultima variantă. Aceasta dintr-un calcul simplu, pentru a face mai dificilă urmărirea de către poliția germană. Pentru a-i deruta și mai mult pe urmăritori, căpitanul român a hotărât chiar să facă un ocol pe la Berlin.

Pentru că banii din lagăr nu aveau valoare în exterior, dar pentru a avea cu se descurca pe drum, căpitanul român a făcut rost de bani buni (în special mărci germane). Totodată, și-a făcut provizii pentru drum, procurate cu mare greutate, inclusiv economisind câte puțin în perioada premergătoare, și-a procurat un veston civil, pentru a nu fi identificat ca prizonier evadat, precum și un clește de tăiat sârma ghimpată care înconjura lagărul.

Fuga din lagăr a lui Caracaș a avut loc la 27 ianuarie 1917, când germanii sărbătoreau ziua de naștere a împăratului Wilhelm al II-lea. În cea mai apropiată gară (Celle), evadatul a reușit să urce într-un tren care se îndrepta spre Hanovra. De acolo a luat trenul spre Berlin. Știa doar unele cuvinte și câteva expresii în germană, care îi permiteau să cumpere bilete de tren și mâncare. Însă în eventualitatea angajării unei discuții s-ar fi trădat repede că era fugar.

Planul căpitanului Caracaș era să ajungă la Berlin, la „domnul Beldiman” – este vorba despre Alexandru A. Beldiman, fostul ministru al României în Germania (1896-1916), aflat în dezacord cu guvernul I.I.C. Brătianu din momentul intrării țării în război contra Centralilor –, care era prieten cu un coleg de lagăr al lui Caracaș. Odată ajuns la Berlin și la locuința soților Beldiman, Caracaș a fost hrănit de cei doi conaționali, care în plus i-au completat echipamentul, i-au dat provizii pentru drum, precum și bani pentru a avea cu ce ajunge la frontiera cu Elveția.

Memoriile lui Gheorghe Caracaș, Din zbuciumul captivității
Memoriile lui Gheorghe Caracaș, Din zbuciumul captivității

După ce a călătorit cu metroul la Berlin, Caracaș a luat trenul spre Erfurt. Însă la Würzburg a fost prins, când mai avea de parcurs ultima etapă în drumul spre libertate. Anchetat expeditiv, a fost escortat la Marienburg, unde exista o închisoare situată în vechiul castel. Închis singur într-o cameră, românul a fost bine tratat, cu mâncare bună și mai mult decât suficientă. În Marienburg erau internați militari francezi și englezi. Ofițerii francezi l-au încurajat, prin intermediari, pe Caracaș. După trei zile, acesta era pe punctul de a fi trimis înapoi în lagărul de la Ostenholzer Moor. Pentru a evita această expediere într-un loc de care îl legau amintiri urâte, Caracaș a încercat să evadeze și de la Marienburg chiar în noaptea dinaintea plecării spre vechiul lagăr. Nu a mai avut ocazia. Caracaș făcea comparații subiective între germani pe criterii regionale, geografice. Soldații din Bavaria i-au făcut o bună impresie, față de cei din Prusia; referirea era la atitudine, cei din urmă fiind mai inflexibili, mai duri în opinia sa. La 6 februarie 1917, Caracaș reintra pe porțile lagărului Schwarmstedt și avea să fie închis timp de o lună într-o celulă întunecoasă, friguroasă, cu mâncare execrabilă („lături”).

Căpitanul Caracaș a încercat să evadeze și din lagărul Beeskow, în octombrie 1917, împreună cu câțiva camarazi. Drept pedeaspă, căpitanul a primit două săptămâni de închisoare. La sfârșitul anului 1917, Caracaș a evadat încă o dată, în timp ce era transportat de la un lagăr la altul. A ajuns iarăși la Berlin, tot la Alexandru A. Beldiman. Însă la fel ca în februarie același an, căpitanul român a fost capturat din vina lui. De această dată a fost închis în fortul Gorgast.

Ofițer român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițer român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Despre alți ofițeri români care au încercat să evadeze din lagărele din Reich avem informații cu totul fragmentare. În noaptea de 28 februarie/1 martie 1917 au încercat să evadeze de la Ostenholzer Moor un căpitan, doi locotenenți și un sublocotenent. Doi dintre ei au fost prinși la scurt timp după evadare. Ceilalți au fost prinși și ei a doua zi; unul se apropiase de frontieră, dar avea deja degerături la picioare. De la Dänholm-Stralsund – unde era greu pentru prizonieri să părăsească insula – au încercat să evadeze doi ofițeri români la 1 februarie 1917. Au fost găsiți după câteva ore, cu ajutorul unui câine-lup pe care îl avea administrația lagărului. Locotenentul Gr. Florescu a evadat de la Ströher Moor în 1917, dar a fost capturat în apropierea graniței germano-olandeze. Mai mulți soldați români, duși la muncă în apropierea Frontului de Vest, pentru a lucra la tranșee sau la încărcat ori descărcat vagoane, au reușit să evadeze. În urma unor peripeții, aceștia au ajuns în Olanda. Alții au evadat din lagărele de pe valea Rinului și au reușit în cele din urmă să ajungă în Elveția.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG