Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXXIII)


Ofițeri români prizonieri în Germania, la Krefeld; Gheorghe M. Ionescu primul din stânga, pe scaun

Repatrierea din Bulgaria

Conform Oficiului Central al Prizonierilor reținuți de Puterile Centrale, la 1 februarie 1917 se găseau în Bulgaria 28.507 de prizonieri români, dintre care 789 ofițeri și 27.718 soldați. În schimb, Crucea Roșie bulgară susținea, la 24 decembrie 1917, că în lagărele de la sud de Dunăre erau numai 22.000 de prizonieri români, pentru ca la 7 martie 1918 să mai fie amintiți doar 768 de ofițeri și 13.000 trupă. O situație româneacă din 1919 indica existența a 21.187 de prizonieri români (998 de ofițeri și 20.189 de soldați) în Bulgaria în timpul războiului.

În schimb, potrivit unor surse românești, în România s-ar fi aflat în momentul încheierii Convenției cu privire la repatrierea prizonierilor de război, din 23 martie 1918, doar 138 de prizonieri de război bulgari. Explicația acestei uriașe disproporții numerice este simplă. În proporție covârșitoare, prizonierii români căzuseră în mâinile bulgarilor în timpul catastrofei militare de la Turtucaia. Românii se aflaseră aproape tot timpul în defensivă pe frontul de sud, în 1916, de aceea și capturaseră puțini militari bulgari. Ulterior, participarea bulgarilor la luptele de pe frontul românesc a fost mult redusă, trupele lor fiind prinse în războiul de poziții cu Aliații în Macedonia.

Dincolo de chestiunile de principiu din Convenția amintită mai sus, România nu avea mijloace tari de negociere cu Bulgaria în privința prizonierilor. Bulgaria a condiționat predarea prizonierilor români aflați în lagărele sale, în 1918, de expedierea a 11.000 de tone (sau 1.100 de vagoane) de cereale din Basarabia, din localitățile populate de etnici bulgari. Germanii au insistat pe lângă români să accepte solicitarea bulgarilor, în caz contrar cerealele respective aveau să fie trecute într-o clauză specială a tratatului de pace. Neavând încotro, românii au predat cerealele până la 5 iunie 1918.

Prizonieri români la Krefeld; Gheorghe M. Ionescu primul din stânga
Prizonieri români la Krefeld; Gheorghe M. Ionescu primul din stânga

La solicitarea autorităților militare române, bulgarii au transmis, într-o notă din 7 august 1918, informații cu privire la prizonieri românii care ajunseseră în lagărele din Bulgaria. În total, fuseseră 27.076 de oameni. Dintre aceștia, 2.242 erau bulgari dobrogeni, supuși români, care fuseseră eliberați, apoi recrutați în Armata a 3-a Bulgară. În urma unor înțelegeri, Bulgaria a predat Germaniei 4.822 de prizonieri români (o altă cifră ridică la 8.000 numărul acestor captivi), iar alți 2.500 Turciei. Acești prizonieri urmau să fie folosiți la muncă, pentru a compensa concentrarea în armată și trimiterea pe front a supușilor germani și otomani. Alți 4.366 de prizonieri români decedaseră în lagărele bulgare, 24 erau bolnavi în acel moment, 298 invalizi, 969 erau „dispăruți și nepredați” (autorităților române), iar 11.856 fuseseră deja repatriați.

Din alte surse reiese că bulgarii au transferat prin Rusciuk-Giurgiu, în 1918, în baza unor liste nominale, 738 de ofițeri și 12.625 de grade inferioare români, care au fost preluați de oficiali români, trecuți prin carantină și apoi lăsați la vatră. Alți 231 de ofițeri și 2.433 de grade inferioare au fost transferați pe teritoriul românesc fără liste.

Unii dintre prizonieri au fost repatriați încă din primăvara anului 1918. Spre exemplu, George Topârceanu a fost adus de la Sofia la București în urma intervenției pe care ar fi făcut-o prieteni de-ai săi influenți, cel mai probabil Constantin Stere, la Comandamentul bulgar din capitala ocupată a României.

În momentul întoarcerii acasă, Dunărea era văzută de unii dintre foștii prizonieri (ofițeri) ca un hotar între barbarie și civilizație. Era o apreciere subiectivă, în parte fiind vorba de reminiscențe ale gândirii și percepțiilor antebelice, dar și o consecință a experiențelor și frustrărilor acumulate timp de aproape doi ani în teritoriul principalului inamic de la sud. Ofițerii foști prizonieri reveniți din Bulgaria au fost primiți cu simpatie în diverse locuri, îndeosebi în orașe, spre exemplu la Galați. Cei de acasă au aflat de la foștii captivi prin ce trecuseră.

Prizonieri români la Krefeld, camera 69; Gheorghe M. Ionescu al treilea din dreapta
Prizonieri români la Krefeld, camera 69; Gheorghe M. Ionescu al treilea din dreapta

Repatrierea din Imperiul Otoman

Informațiile cu privire la numărul prizonierilor români care au ajuns în Imperiul Otoman sunt nesigure și derutante. Dacă la 1 februarie 1917, conform Oficiului Central al Prizonierilor deținuți de Puterile Centrale, în lagărele otomane se găseau trei ofițeri și 2.909 soldați români, numărul acestora avea să se multiplice în perioada următoare. Crucea Roșie Internațională avea să furnizeze în același an liste cu 5.202 prizonieri români aflați în Turcia. În anul 1918, Marele Cartier General Român a primit, tot prin intermediul Crucii Roșii, liste nominale cu 6.795 de prizonieri români aflați în teritoriile controlate de Istanbul. Dintr-o situație întocmită de autoritățile militare române în 1919, în timpul războiului ar fi ajuns în Imperiul Otoman 11.292 de prizonieri români, iar dintr-o alta întocmită tot după război aflăm că ar fi fost vorba de 12.796 de militari (dintre care un ofițer și 12.795 soldați).

Conform prevederilor Convenției semnate cu România la 23 martie 1918, Imperiul Otoman a eliberat cu liste nominale, prin Constantinopol, cu destinația Constanța, 5.429 grade inferioare români. Unii dintre acești prizonieri au intrat în teritoriul ocupat (Muntenia) prin Cernavodă. De asemenea, au mai fost eliberați fără liste un ofițer și 2.500 grade inferioare. În privința dispăruților și evadaților, în datele prezentate de otomani autorităților române erau trecuți 1.500 de prizonieri grade inferioare.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG