Linkuri accesibilitate

„În secolul al XXI-lea, fanatismul este problema cea mai serioasă din lume. Sîntem în plină erupție de fanatism” (Video)


Amos Oz la funeraliile premierului Shimon Peres la Cimitirul Național de pe Muntele Herzl, 30 septembrie 2016.

La dispariția scriitorului israelian Amos Oz (1939-2018).

„Lucrurile nu sînt niciodată atît de simple pe cît par”, comenta scriitorul Amos Oz, - plecat astăzi, vineri 28 decembrie, din această lume - o memorabilă evocare a omului de stat Ben Gourion, întîlnit la vîrsta de 22 de ani, în volumul său autobiografic „Poveste despre dragoste și întuneric”.

Ocazie de a reaminti, împreună cu istoria sa din 1961, că în copilăria sa „crescut de Klausneri – familia sa de dreapta - și de anti-stîngiștii din Kerem Avraham, mi se repeta mereu că Ben Gurion era responsabil de nenorocirile poporului evreu, că el întrupa răul, încarnarea tuturor durerilor provocate de guvernul de stînga. La vîrsta adultă, l-am dezavuat din cîmpul advers, cel al stîngii. Asemenea multor intelectuali israelieni din generația mea – Amos Oz se născuse în 1939 – îl consideram pe Ben Gurion [...] drept un despot cu mîna grea împotriva arabilor în cursul Războiului de Independență și a raidurilor de represalii, într-un fel de-a dreptul revoltător. Abia recent am început să mă documentez despre el și să mă întreb dacă avusesem dreptate”.

Amos Oz
Amos Oz

Această naturalețe și onestitate, împreună cu îndemnul lui Ben Gurion, pe urmele lui Spinoza, că omul nu trebuie să-și piardă niciodată sîngele rece și calmul, l-au însoțit de-a lungul întregii sale vieți mature, atît în calitate de scriitor, cît și de militant fervent pentru pace în conflictul israelo-arab.

1961, anul în care, după un articol scris în timp ce își făcea serviciul militar, avea să fie chemat de Ben Gurion, la acea dată prim ministru și ministru al apărării, a fost și cel în care a început să-și scrie producția literară, evaluată astăzi într-un omagiu al cotidianului israelian Haaretz la cîteva duzine de cărți în limba ivrit, incluzînd romane, nuvele, colecții de povestiri și eseuri, și circa cinci sute de articole în periodiciele israeliene și internaționale.

Succesul literaturii sale umaniste i-a adus cele mai diferite mari premii literare – Prix Femina și Ordre des Arts et Lettres în Franța, Premiul păcii la Frankfurt și Premiul Goethe, în Germania, Premiul Primo Levi în Italia și, recent, Premiul Tolstoi în Rusia – dar nu și Premiul Nobel pentru literatură al cărui favorit a fost considerat constant în ultimii zece ani.

Președintele israelian Reuven Rivlin îl califica într-un omagiu la anunțul morții drept „un gigant al literaturii”. Agenția Telegrafică Evreiască (JTA) amintea spusele lui Amos Oz, în 2011, la New York, în cadrul conferințelor 92nd street Y, cînd explicîndu-și romanul atunci recent apărut în traducere engleză „Scene din viața unui sat”, nota că 99% din acoperirea mediatică internațională a Israelului se referă la coloniști extremiști, ultra-ortodocși fanatici și soldați brutali și „doar 1% la intelectuali sfinți asemenea mie”.

„Intelectual sfînt”, formulă evident în mare parte ironică, sau autor „iconic”, cum este calificat în alte multe omagii la dispariția sa, Amos Oz – Oz, „curaj” în ivrit, fiind numele luat odată cu instalarea sa în anii tinereții în chibuțul Hulda – se declara el însuși ca jucînd rolul unui „«detector de fum» al limbii ebraice”.

„Un scriitor, nota el într-un interviu cu revista „Le Point”, nu este un dentist, nici un director de companie de aviație, fiecare își decide locul pe care îl ocupă. [...] Foarte adesea am scris articole ca reacție la ceea ce mi s-a părut o pervertire a limbii. De exemplu: în urmă cu cincizeci, șaizeci de ani, cînd am auzit lumea vorbind de «teritorii eliberate», am luat imediat stiloul pentru a scrie un articol. [...] a fost pentru a spune că așa ceva precum teritorii eliberate nu există. Cuvîntul «eliberat» nu există decît pentru ființe umane. [...] Scriu articole politice, care, în marea lor majoritate, se nasc dintr-un fapt de corupție, de manipulare a limbii.”

Amos Oz
Amos Oz

În același interviu, Amos Oz afirma că „forța ideilor nu poate fi cuantificată”, dar că faptul nu este un motiv de a nu lua poziție, a nu scrie și a pronunța discursuri despre actualitate. Iar în actualitatea secolului al XXI-lea este de a limita sensul fanatismului. „Cred că fiecare om poartă în ele gena fanatismului... Fanatismul există pretutindeni, este de toate felurile. Fapt este că în secolul al XXI-lea, el este problema cea mai serioasă din lume. Sîntem în plină erupție de fanatism. Dreapta fundamentală americană este fanatică. Mișcările naționaliste religioase din Europa răsăriteană sînt fanatice. O parte a dreptei israeliene este fanatică. O parte a stîngii radicale este fanatică. Există chiar și un feminism fanatic.”

„În fond, spunea Amos Oz, sînt asemenea unui bătrîn doctor, care a văzut și vede încă numeroși pacienți. Între ei se află unul care este foarte bolnav. Știu însă că nu este în stadiul terminal; că starea sa nu este ireversibilă; că nu va muri. Dar, poate, nu este exclus, să înebunească, să se sinucidă? Asta nu o știu...”

***

Amos Oz le este relativ bine cunoscut cel puțin unei părți a ascultătorilor noștri moldoveni. De zece ani, Emilian Galaicu-Păun îi recenzează constant romanele în cadrul rubricii sale „Cartea la pachet” pe undele Radio Europa Liberă.

La REL, Cartea la pachet, 2009
La REL, Cartea la pachet, 2009

Scriitorul și omul le este la fel de cunoscut cititorilor din România, grație atît numeroaselor traduceri apărute de-a lungul anilor la editura Humanitas, cît și aparițiilor sale în România, începînd din 2002 la Festivalul internațional literar de la Neptun și pînă la mai recenta sa discuție la Ateneul Român ca invitat al Editurii Humanitas și al lui Gabriel Liiceanu.

Amos Oz în 2008
Amos Oz în 2008

Cu acest ultim prilej, astăzi regretatul scriitor spunea: „Ce m-a atras în România a fost mica Românie din cartiereul în care m-am născut, în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată și bomboane, chiar în colțul străzii pe care locuiam în Ierusalim și proprietarii erau evrei români; cîntau în românește, vorbeau în românește și aveau o relație de dragoste-ură cu România. [...] Mai tîrziu, cînd am crescut și am intrat în kibbuțul Hulda, cam jumătate din membri acestuia erau imigranți evrei din România, inclusiv părinții soției mele Nili, care erau din Basarabia...”

Fie-i memoria binecuvîntată!

XS
SM
MD
LG