Linkuri accesibilitate

Întunecatul (bătând în Roşu) April


Am lăsat să treacă ziua de 7 aprilie, cu ochii pe mass-media, poate-poate autorităţile îşi vor aduce aminte de evenimentele de-acum 11 ani – n-a fost să fie. Azi, 8 aprilie, ziua de naştere a lui Emil Cioran (8 aprilie 1911, Răşinari, Sibiu – 26 iunie 1995, Paris), nu fac decât să constat: în 2009, Zinaida Greceanîi era prim-ministru, astăzi este Preşedinta Parlamentului; în 2009, Igor Dodon era prim-viceprim-ministru şi ministru al Economiei şi Comerţului, astăzi e Preşedintele Republicii Moldova; în 2009, Marian Lupu era Preşedintele Parlamentului, astăzi e Preşedintele Curţii de Conturi; în 2009, Vladimir Ţurcanu era preşedinte al Comisiei parlamentare pentru probleme juridice, astăzi este Preşedintele Curţii Constituţionale. (Între timp, au ieşit din cărţi ex-preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin, ex-primarul Chişinăului Dorin Chirtoacă, ex-vicepreşedintele Parlamentului Republicii Moldova Iurie Roşca, ex-deputatul Vlad Filat ş.a.)

Niciodată sintagma amară: „Înainte, că-nainte era mai bine!” nu s-a potrivit mai adecvat unei situaţii concrete – încotro vom fi luat-o atunci, de vreme ce am ajuns în 2020 tot cu aceiaşi oameni ai lui 2009 în fruntea ţării?! În cele ce urmează, vă propune nişte pagini redactate acum vreo zece ani (am fost la faţa locului şi – vorba vine – faţa era tumefiată!), păstrând ortografia de la data scrierii, spre neuitare.

* * * * * * * * *

I se mai întîmplase cîndva să se culce într-o ţară, cea mai mare de pe glob, pe-atunci Patria-mamă, şi să se trezească – mai exact, să fie trezit de telefonul matinal al cuiva – în alta, o cîtime de ţărişoară amputată de jur-împrejur (nu tu Bucovina, nu tu Bugeacul; iar de curînd şi Transnistria era pe picior de plecare), în dimineaţa zilei de 19 august ’91; din contră, pe 7 aprilie ’09, regimul poliţienesc al Generalului Armatei-Moarte, degrabă vărsătoare de sînge intelectual, părea de neclintit în ciuda morţii lui anunţate, ca şi cum după ce s-a tot spus haut et fort că ceva e putred în Mda[nemarca] noastră, tocmai celor care s-au împuţit pe picioare nu le venea să creadă. Amploarea protestelor i-a luat prin surprindere atît pe cîştigătorii autoproclamaţi ai scrutinului din 5 aprilie, cît şi pe liderii partidelor de opoziţie – de cînd PPCD-ul lui Iuda Roşca trecuse, cu arme şi bagaje, de partea Puterii, nu s-au mai văzut demonstraţii pe măsură în Ch-ău. O masă de oameni, în ebuliţie, scandîndu-şi mînia legitimă în Piaţa Marii Adunări Naţionale: „Refuz, rezist – sunt anticomunist!”, „Alegeri repetate!”, „Jos mafia!” etc., etc.; în timp ce forţele de ordine în uniforme negre, echipate cu bastoane şi scuturi, încercau să circumscrie acţiunile manifestanţilor în perimetrul Arcul de Triumf – Casa Guvernului – Parlament – Preşedinţie, dacă nu cumva erau chemate să atragă mulţimea spre ultimele două edificii, simboluri ale Puterii de stat, tocmai prin faptul că se postaseră în faţa acestora. O mînă invizibilă transforma bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfînt, pe porţiunea str. Puşkin – str. Sfatul Ţării, într-un plan înclinat, astfel încît lava umană, pe punct de a se stinge în PMAN, să se scurgă în direcţia cuvenită, în primele rînduri aflîndu-se, cum era şi firesc, capetele înfierbîntate. Într-o atmosferă tot mai încinsă, printre protestatari şi-au făcut apariţia mai mulţi tineri mascaţi, strigînd cu un inconfundabil accent rusesc (deosebit de cel al băştinaşilor, chiar şi cînd aceştia palatalizează): „Un’ire!”, şi tot ei fură primii care, la un semn, au spart cordonul poliţienesc din faţa Preşedinţiei. De fapt, poliţiştii erau acolo mai mult de formă, stînd ca nişte fete mari la gard cu flăcăii, gata să se retragă sub acoperişul părintesc la prima chemare autoritară. Greu de spus cine fu atît de fără păcat încît să arunce prima piatră, şi cît de merşi la biserică toţi ceilalţi care-au dat cu bolovani în sticlele fumurii ale clădirii prin care Generalul Armatei-Moarte şi-a privit poporul în ultimii opt ani ca prin nişte ochelari de soare. Puterea orbeşte! Sub presiunea celor care continuau să vină dinspre Casa Guvernului un prim val de tineri s-a spart pe treptele Colosului de fier şi sticlă, numit în popor Ştiuletele. La un moment dat, înghesuiala din faţa Înaltei Uşi Duble fu atît de mare, încît s-ar fi putut merge pe capetele asediatorilor ca pe dalele pavajului. Unde şi unde, în cîte-un căpşor crud, dacă nu chiar proaspăt ouat, exploda gălbenuşul, şi atunci acesta scotea pe gură lungi panglici tricolore: „Trăiască,/ trăiască,/ Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!” După mirosul de pucioasă, brusc s-a aflat că tocmai intraseră în acţiune ouăle clocite ale spărgătorilor profesionişti. Echipaţi cu rucsacuri în care pietrele luaseră loc cărţilor, aceştia păreau anume pregătiţi pentru a face surf pe crestele mulţimii încă spumegînde, dar chemînd deja la calm: „Gata!... Destul!!!”; totul era „să prindă valul” – şi iată-i pe val! Simţind că se va lăsa cu vărsare de sînge, cei mai mulţi îi priveau de pe margini, tot mai îngrijoraţi de turnura pe care-o lua manifestaţia paşnică. Era ca şi cum Ziua de Doliu Naţional, decretată în ajun, îşi revendica obolul în vieţi omeneşti (după ce că se strigase în gura mare: „Comunismul este alegerea celor morţi!”); undedat-ul celor care cereau alegeri repetate se-ntorcea în undecrapă-a vitrinelor Puterii, în spatele cărora nu se aflau decît nişte bieţi tineri ca ei pieriţi de frică, doar că-n uniforme. Altădată protectoare, uniformele lor asociate cu Armata-Moarte, erau acum tot atîtea ţinte mobile, cu atît mai uşor de atins, cu cît se aflau la o aruncătură de ce se nimerea sub mînă. Ca din întîmplare, alţi poliţişti dărîmau plini de rîvnă un zid din spatele Preşedinţiei, şi tot ei dădeau cu pietre-n manifestanţi, dacă nu cumva le puneau la dispoziţia asediatorilor. Între timp, grosul plutonului de carabinieri se baricadase în interiorul cădirii, ca-ntr-un buncăr, lăsînd în faţă un scut viu – repede spulberat. Nici n-au prins bine zurbagiii să-şi distribuie primele trofee de luptă – scuturi, căşti, bastoane de cauciuc –, cînd cineva le şi făcea semn de la etaj să pătrundă înăuntru, chiar dacă din interior erau întîmpinaţi de tunurile cu apă. Curînd însă furtunurile erau în mîinile asediatorilor, mai degrabă încinşi decît răcoriţi de jeturile tot mai leşinate, totul sub privirile unor spectatori ce-şi marcau detaşarea prin pasul făcut înapoi. Dînd cu zarurile, ca pe vremea lui Charlemagne, Generalul jertfea Nebunul, şi se pregătea să pună la bătaie şi tura, alias Parlamentul (regina şi-o va păstra pînă pe 9 aprilie, cît să-şi ţină discursul de Premier şi я-сама-мать: „Poliţia va folosi toate mijloacele necesare (…) inclusiv armele”, drept care va intra în istorie ca Zina Carabina), pentru a cîştiga partida. Peste încă o jumătate de oră, Serviciului de Pază făcea deja pe ghidul în holul Preşedinţiei („O grupă intră, o grupă iese”), iar doi tineri arborau, cu voie de la şeful poliţiei, drapelul Uniunii Europene în vîrful Ştiuletelui, după ce alţi cîţiva întinseră pe frontispiciul acestuia, acoperind parţial stema de stat, harta Romîniei Mari. La c(in)e se gîndise Generalul Armatei-Moarte să desemneze drept comanditarul din umbră al loviturii de stat tocmai creştea în frunte, cu litere de-un stat de om: „ROMÂNIA PATRIA MEA!” Încercările disperate ale liderilor opoziţiei de a-i determina pe manifestanţi să revină în PMNA, unde între timp fuseseră instalate boxele, nu au izbutit decît pe jumătate – pe de-o parte, forţa centripetă îi mîna tot mai abitir pe asediatori spre clădirea Parlamentului; pe de-alta, nevoia de a afla şi alte noutăţi decît cele puse prea ostentativ pe tavă făcîndu-i pe ceilalţi să se întoarcă de unde-au pornit. Un cap cu două vîrtejuri, centrul oraşului. Emisfera stîngă versus emisfera dreaptă.

Amintind ca formă (& conţinut, între 2001-2009) de cărţulia ce înlocuise steaua cu cinci colţuri pe sigla PCRM, Parlamentul fusese potcoava norocoasă a Generalului Armatei-Moarte: într-o republică prezidenţială nu ar fi fost niciodată ales preşedinte! Acum devenea ultima carte de bătaie ce trebuia jucată într-o partidă în care – şi aici experienţa lui Iuda Roşca schimbînd un loc în cortul din „Orăşelului libertăţii” pe fotoliul de vice-preşedinte al Parlamentului era de luat în calcul – cel ce pierde cîştigă. Cum ar fi, îi venise rîndul să facă ultima rocadă, punîndu-şi un om de paie în fruntea ţării şi instalîndu-se chiar el în jilţul de spicher, doar că pentru asta trebuia incendiat batimentul – focul purifică! Cît ai striga: „Пожаaaaaр!”, primele sticle de cocteiluri Molotov au spart geamurile de la parter, iar la 16.34 aceiaşi doi tineri înălţau drapelul Uniunii Europene pe sediul Parlament, şi iarăşi cu voie de la poliţie – în persoana generalului Vladimir Ţurcan: „Ei [manifestanţii] trebuie să vadă asta: aţi declarat, aţi urcat, aţi instalat…” Şi s-a văzut, dar altceva decît s-a dorit: „De sus, din geamul Parlamentului, cînd zburau pietrele, se vedea că există o schemă de organizare operativă” (Marian Lupu). Ca pentru a marca diferenţa odată cu trecerea la alt obiectiv strategic, mascaţii de la asaltul Preşedinţiei purtau acum măşti anti-gaz, cu atît mai necesare, cu cît nimeni nu se grăbea să stingă incendiul. Şi-n timp ce ţara ardea, …n se învîrtea ca un derviş rotitor între PMNA şi Parlament, printre pulcheriţe meşteşugărite frumos & androizi cu fruntea de aur din seria „Noua Generaţie” ieşiţi din mîinile unui geniu al iscusinţei mecanice, căutînd-o în mulţime pe prietena lui de la Alliance française, al cărei sediu era situat în imediata proximitate. Era chiar tînăra îndrăgostită de la Panteon, pe lîngă care – clădirea, nu fata! – trecuse zilnic timp de-o săptămînă, în martie ’06; ca şi cum ispăşind o pedeapsă că-şi ratase manif-ul la ea acasă, revoluţia tinerilor o ajungea din urmă într-o ţară străină, în plin centrul Ch-ăului. Cînd în cele din urmă îi decupă, pe fundalul unui tricolor romînesc, silueta de Marianne, nu-i veni să-şi creadă ochilor – franţuzoaica lui era a poil! De cîte ori s-a întîmplat s-o dezbrace din priviri, în ultimul an jumate, fata nu dăduse nici un semn că s-ar lăsa prinsă în joc, iar acum defila ziua în amiaza mare pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfînt cum mama a făcut-o, de parcă tocmai coborîse din tabloul lui Botticelli, Naşterea lui Venus. Scrisă de. Corp de literă 12, Times New Roman: „urmărind-o, nu i-am reţinut decît trecerea – mersul ei, cum ai purta între coapse o rodie (pe franţuzeşte: grenade) dată-n pîrg”. Nu că ar fi făcut-o pe Liberté guidant le peuple, de unde?! – era purtată şi ea de val, ca toată lumea, ba chiar părea inconştientă de felul cum arată. Goală puşcă, rătăcea fără vreo ţintă precisă printre bărbaţi şi femei scoşi în stradă şi lăsaţi de capul lor, acum şi călcîndu-se în picioare ca la horă – o mulţime făcută burduf de acordeon pe pieptul lat al Pieţii Marii Adunări Naţionale. În clipa în care îi întîlni privirea, fu confirmat – literalmente: „privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare” (Gellu Naum, Călătorie cu Stelică) – din cap pînă-n picioare, şi atunci a citit în ochii parizienei uimirea de a-l fi surprins în pielea goală afişîndu-şi cu neruşinare, în ciuda statului de persoană publică, slăbiciunea pentru sexul frumos în general, şi al ei în particular. Păşind alături, timp în care …n o fura cu coada ochiului sau îşi întorcea capul spre stînga de parcă ar da ascultare unei comenzi (lăuntrice!): „Alinierea la drapel!”, şi el şi ea ştiau că, oricît de departe ar merge, nu vor ajunge niciodată împreună, şi tocmai lucrul acesta îi elibera de constrîngerile unei relaţii, fie şi ocazionale. Mersul în popor abia dacă începu, cînd …n mai descoperi o persoană dezbrăcată, apoi încă una, şi încă, încă, încă… Era ca şi cum orice fiinţă ce-i intra în raza privirii îşi lepăda hainele la intrare, fără să-şi mai ia numărul de la garderobă; la fel, vitele cornute mari & ovinele sunt jupuite de piei înainte de a fi agăţate-n cîrlige. O mare de oameni în pielea goală izbindu-se de stîncile negre ale forţelor de ordine în uniforme de luptă. Pe cît de inconştienţi de nuditatea lor primordială manifestanţii, pe-atît de fortificaţi (de platoşele lor purtînd însemnele statalităţii) în convingerile lor de apărători ai ordinii constituţionale carabinierii. Sanculoţii versus trupele loaialiste. Zece Mii de pubisuri la vedere, care mai de care mai creţe, linse sau rase, de bărbaţi şi femei intrînd în muncile de primăvară, şi tot pe atîtea (x 2) testicule & ţîţe săltînd la tot pasul, defilau încolo şi-ncoace, între Parlamentul în flăcări şi Casa Guvernului, ca nişte bile bătute la abac – „o p…ă!”, „o p…ă!” –, martori neputincioşi ai impotenţei unora (de la Putere) şi altora (din Opoziţie), cînd odată cu căderea întunericului Generalul Armatei-Moarte a ordonat prin raţie, chiar înainte de a-şi imprima discursul pentru Mesagerul de la 21.00, începutul operaţiei de evacuare a „forţelor oculte, extremiste, care doresc să compromită ţara noastră” din PMAN (fosta Piaţa Biruinţei – şi viitoarea, după ce maşinile de salubrizare ale municipiului Ch-ău vor spăla asfaltul de sînge şi necurăţenii, întocmai ca la Parada Învingătorilor din 24 iunie 1945, pe Piaţa Roşie, cu singura deosebire că-n ’45 maşinile de salubrizare mergeau în urma coloanei de prizonieri germani de război, hrăniţi în ajun cu varză stricată, ca să cureţe pămîntul pe unde-au călcat de fecalele & hemoragiile lor intestinale: o umilinţă în plus, pe lîngă cea a înfrîngerii). Atunci uniformele au luat într-un chenar negru mulţimea înghesuită ca-ntr-un coridor al morţii pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfînt, în perimetrul str. Sfatul Ţării – str. Puşkin, iar toate numele celor de faţă fură culese ca-nainte vreme-n chirilice, cu plumb, calibrul, pardon – corp de literă 7,62 mm, şi date la tipar. „Tra-ta-ta-ta!” Nu a scăpat nimeni – vorbă să fibă (palatalizată, cu un pronunţat accent din partea locului): „Om muri şi om veghea!”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG