Linkuri accesibilitate

În luna august am asigurat 50 de copii cu ghiozdane cu rechizite din trei localități


Diana Ștefîrța
Diana Ștefîrța

Jurnalul săptămânal al Dianei Ștefîrța.

Diana Ștefîrța (Facebook Diana Avram) s-a născut la 27 August 1989 in Chișinău. Actualmente responsabila de comunicare și relații publice in cadrul Misiunii Sociale DIACONIA. A absolvit Academia de Studii Economice din Moldova, specialitatea Marketing. Mai târziu Școala de Studii Avansate in Jurnalism.

In timp ce făcea Școala activă in cadrul companiei Teleradio Moldova in departamentul radio, a devenit în scurt timp președinte al Centrului Tinarului Jurnalist din Moldova, unde era voluntara. Înainte de a se dedica jurnalinsmului a activat in domeniul de comunicare si resurse umane in cadrul Companiilor Moldcell și Medpark.

Diana Ștefîrța în studioul Europei Libere la Chișinău
Diana Ștefîrța în studioul Europei Libere la Chișinău

Colaboreaza cu Deutsche Welle Academy pe subiectul educației media și tinerii și media.

Luni

Ora 5:20 dimineața.

Tema pentru acasa. De azi am tema pentru acasa. Acest jurnal.

M-am trezit fără sa vreau. Nu. Nu. vreau sa fie luni și nici zi! (Chiar dacă sunt in concediu.) Îmi simt corpul greu și nedornic de a se mișca. Am mijit încă o data ochii să-mi dau seama la ceasul de pe perete, ca e chiar cinci, și sa inspir aerul pădurii. Sunt la nord, la țară la bunica. Și totuși fericirea mea e mică.

Ma fac in patul confortabil melc și vreau sa plâng.

Caut telecomanda sa conectez televizorul. Vreau sa ma „iau” cu gândul. La postul național de televiziune genericul e „Noi suntem țara” Peste o ora se va cânta imnul țării. Imaginile de pe ecran sunt fără sens. In ochi îmi stau filele de xerox văzute aseară și care ma tentează sa merg sa le ating încă o data.

Дело N 1785, Филипского Михаила Григорьевича от 14 мая 1945 года.

Приговорить Ф.M. Г. к 15 лет каторжной работы в регионе Пермь. Приговор обжалованию не подлежит.

Ma doare îngrozitor capul. Ma gândesc si la acel topor care va trece nemilos prin gâturile unui cocos și a unei rațe pe care bunica vrea sa le pregătească mâine.

Zeama ne place la toți, dar azi mi-aș dori sa fie fără asta... Ma simt grea și vulnerabila. Nu vreau sa fie zi. Închid ochii și sper sa ma ia somnul. Vreau sa treacă aceasta zi repede.

Marți

27 August, m-am născut azi. Mai bine zis acu’ 30 de ani. Mama povestește ca in ziua cu pricina la televizor arătau imagini din centrul orasului, acum Piața Marii Adunări Naționale. Acea zi a bătut in cuie aceasta denumire. Era prima mare Adunare Nationala. Neînțelegând ce se petrece de la ecran, i-a propus cumetrei sale sa meargă și ele acolo sa vadă ce se întâmpla. Mama mereu a fost departe de politica și fidela mereu halatului alb și vieții pacienților săi. Așa s-a întâmplat și in acea zi. S-a pornit in piață, dar a ajuns la ambulanță. Pacienta fiind de-aceasta data ea. A fost greu de ajuns la spitalul nr. 1 (actualul de la Mall). Orașul era împânzit de oameni și automobile. In aceasta îmbulzeala am salutat aceasta lume, seara la orele 18.

Când eram mică eram mândra că nu toți copii aveau parte de ziua lor de artificii in centrul orașului. In copilărie mi se accentua ca m-am născut intr-o zi specială și asta doream sa aflu când o sa merg la școala - de ce este specială?!

Este ora prânzului. Aprind afara radioul și aud vocea lui Ion Hadârcă (in 1990 - deputat in primul Parlament al Republicii Moldova): „Marea Adunare Naționala era un eveniment mai impunător decât căderea zidului berlinez”.

In direct la radio și tv se transmite simultan emisiunea dedicată acestei zile. M-am tras la umbra sub nuc și răspund la mesajele de felicitare. Suna telefonul și se aude mașina. Au venit ai mei. Dacă nu ai familie - celelalte sunt de prisos.

Miercuri

Azi ma întorc in Chișinău. Mâine trebuie sa ajung la Cania, Cantemir cu donatorii. Vom împarți 20 de ghiozdane cu rechizite pentru copii din familii de risc.

La radio cânta Ian Raiburg piesa „Vânturile”: „vântule întoarce-mi iara, tinerețea mea ștrengară”...

Nu cred că ascult asta și mi se întinde un zâmbet pana la urechi.

Melodia e întreruptă pentru mine, de o aglomeratie de mașini la intrarea in Chișinău. Ieri toată lumea a profitat de ziua liberă.

Citatul zilei: „dacă ai renunțat la cineva, sufletul tau a simțit asta”. Oare, oamenii din trecut reapar pentru noi cei vechi sau pentru a îndrăgi ceea ce suntem in prezent?

Aflu spre seara ca in drum spre Cania, echipa vrea sa treacă in Bubuieci la familia la care am fost acum o luna. Mama celor 5 copii dintre care unul cu handicap, e venită din Râșcani. Statul i-a pus sechestru pe casa de acolo și neavând unde trai și cu ce, a venit in Chișinău. Face ordine in aproape 74 de scări ale blocurilor împreuna cu fiica de 12 ani. Stăpânul unde lucrează i-a oferit temporar chirie la primul etaj in casa sa din Bubuieci contra sumei de 1000 lei. Din salariul de 5000 lei - plătește chiria, creditul de 2000 de lei la banca pentru sechestrul pe casa, 1000 tratamentul lui Silviu, băiatul cu handicap care acum o luna a înghițit o soluție necunoscuta care i-a ars tractul digestiv. Merg pe Ștefan cel Mare și revin cu un apel la doamna sa o anunț ca mâine venim la ea. Apeluri eșuate. E deconectat telefonul.

Mi-am luat prăjituri de la Franzeluta. Ador mirosul de pâine de acolo. Azi e sărbătoare - Adormirea Maicii Domnului. Din aceasta zi începe toamna.

Joi

Titlul zilei: „Oamenii săraci, poarta cercei de aur?!

Este joi, 29 August. Aceasta data am stabilit-o acum o săptămâna. Era necesar sa încheiem donațiile de rechizite înainte de 1 Septembrie.

Astfel, în luna august am asigurat 50 de copii cu ghiozdane cu rechizite din trei localități: Chișinău, Causeni, Cantemir.

In drum spre Bubuieci un miros urât și necruțător pentru cinci nasuri din mașina, ne face sa credem ca „viata miroase urât”. Uneori. Râdem cu toții.

Am ajuns. Intram in casa. Copilul cel mic al doamnei s-a ascuns sub plapuma in casa. Ai este rusine de necunoscuți - credem noi. „Este proaspăt ras pe cap!”, zice mama. De-asta se-ascunde!”

Stăpânul era acasa. Era curios cine sunt musafirii și ce au in pungi. Silviu avea un pat improvizat din niște paltonașe, jos la bucătăria mică și îngusta. Nu am stat mult pentru ca aveam de făcut un drum lung de 3 ore la Sud.

Oprirea ne-a fost la stația PECO din Cantemir. Am intrat sa mergem la baie și sa ne luam câte o apă. La casă, un omulean in toată firea o împinge pe una dintre domnișoarele cu care eram cu replica: “Și dorni?! Treci, nu treci?! Ca aici nu-i „restoran”!

Când am ieșit afara, acesta a accelerat la bolidul cu cifre de UK, atât de puternic ca a lăsat miros și urme de sine toată stația PECO.

Sofia, coordonatoarea centrului social Vasile Cel Mare al Diaconiei din satul Cania ne-a intalnit la intrarea in localitate. In câteva minute s-a apropiat si parohul bisericii din sat, parintele Vasile Burduja. Ne așteptau cu ceai, bomboane si struguri - un gest de mulțumire pentru donație. Ne-am rușinat un pic, dar am degajat starea cu o prezentare scurta despre centru. Acesta găzduiește copiii din comunitate in timpul anului de studii, dar și in vacanța. Sunt ajutați sa facă TEMELE PENTRU ACASA și se urmărește dezvoltarea lor psihică, personală și educațională. Centrul dispune și de o spălătorie socială unde se colecteaza haine de la bătrânii din sat și ulterior se distribuie de către tinerii voluntari.

Am fost la trei familii, trei case și șapte copii. Valentina, una dintre fetite era rușinoasa și fricoasa ca și pisicul care se ascundea după prag. Dar nu-și lua ochii de la ghiozdanul roz și strălucitor.

O iau de mâna cu replica: „vrei să-l luam împreuna? Te ajut să-l pui in spate, vrei?!”

Mi-a întins mânuța cu urme de la făramituri de pâine și de la dulceața.

I-a plăcut. L-am deschis împreuna sa vedem ce are in el și l-am pus in spate. Era jenata, s-a gârbovit nițel, nu din cauza greutății. Dar era fericita. Se abtinea sa nu zâmbească.

Traseul către familii a fost sârguincios planificat de Sofia, astfel in instanța am ajuns după casa Valentinei la Muzeul Etnografic al comunei Cania. Ce bijuterie e aceasta casa bătrânească făcută muzeu!

Scarmanatoare de cânepa, sasele,

Prosop de nunți de înmormântare din borandjic, covata pentru copii și pentru aluat, mașină bătut popusoi, patefon funcționabil, chilim (covor numit la Sud; denumire turcească), Sac de lâna și cânepa pentru unde se păstra pâinea proaspăta, cuvertură cu câmp alb, rochie de mireasa de peste 100 de ani cu marama. In ultima camera, unde stăpânele muzeului doua sătence primitoare ne-au aranjat pe masa plină de fețele de masă încărcate cu sute de ani, ceai, turte de casa struguri și harbuz.

Privirea mi s-a oprit in Covorul „Pomul vieții” din 1891 care a „vazut două războaie și foametea.

Aici mi-am adus aminte de sentimentul de luni dimineața...

Vineri

Duminica seara, In timp ce discutam cu bunica despre niște acte și chiar cotrobaiam in ele, am găsit într-un file adunate cu grija intr-o clama mare, șase foi de xerox și doua fotografii vechi de album. Ambele de familie: prima din 1956. Doua rânduri de oameni, in haine de sărbătoare pe fundalul unei grădini. Adunați in jurul a doi bătrâni așezati pe scaun. A doua, un bătrân înalt, aranjat într-un costum, pe fundalul unui gard din drum de țara, ținând cu dragoste de umerașe un băiețel și o fetița cam de aceiași vârsta. In spate, pe cerneala violeta mâncata de ulei și pete e scris 1961.

Bătrânul din ambele fotografii este strabunelul meu, bunicul mamei. Acele acte erau copii din arhivele naționale unde cu amănunte era explicat de ce, bunelul Mihalache a fost condamnat. Trei oameni din sat au dat mărturii false (confirmat mai târziu in februarie 1956 de Военный трибунал города Одессы) din: ciuda și invidie, răzbunare și impuși. Doi bărbați și o femeie. Precum ca bunelul a ascuns in Ianuarie 1941 o familie de evrei la el in grădina. După care i-a trădat soldatilor români și au fost împușcați.

- „Mai ia S-o schimbat oamenii, locurile!” Dar eu din bitca (motocicleta veche) îl furam cu coada ochiului. Ajungeam la salcimi și eu ma uitam cum el era înalt, slab, cu fata și parul alb.

Stau și ma uit: aista-i, nu-i aista, de-acum am și uitat!

Tata avea 62, iar el avea 8 ani când a plecat!”

Bunica povesteste ca tot satul pana seara știa ca baita (bădița) MIHALACHE a venit. Era vara anului 1956. Tatăl ei a fost prizonier 11 ani.

„Care cu o sticla de vin, care cu pâine, care cu oua au venit și umplut ograda. Toți plângeau și îl îmbrățișau. Dar nu era un erou. Era tatăl, fiul, bunelul, cumnatul și cumătrul, fratele și mahalagiul lui ghea (nenea) Selifonte. Se pupaaau! Toader Bancu, Misa Benes, Grisa Beneș. Feghea Filispschi îl bocea in ograda. Nu l-a văzut atâția ani, verișori...”

Ascult aceasta înregistrare de 10 minute și ochii îmi sunt acolo. Îmi imaginez asta in cadre mici de film. In pagini mici de carte.

Nu am sa împrumut cărți niciodată. Azi am făcut ordine in cărți. Nu am găsit „Tema pentru acasa” a lui Nicolae Dabija.

In schimb, mi-am încheiat tema pentru acasa pentru Europa Liberă.

Lecțiile încep luni. Pentru toți elevii din Moldova. Iar pentru noi, nu sfârșesc niciodată.

XS
SM
MD
LG