Linkuri accesibilitate

În umbra lui Dej


Petre Borilă a revenit în țară ca locțiitor politic în divizia „Tudor Vladimirescu”, a căpătat grad de ofițer în armata română. În perioada de după 1945, a lucrat în aparatul de cadre al PCR și, în pofida vechii relații cu moscoviții Ana Pauker și Vasile Luca, a devenit unul din membrii cercului intim al lui Gheorghiu-Dej. A făcut parte din Biroul Politic care a aprobat decizia de lichidare fizică a lui Lucrețiu Pătrășcanu (aprilie 1954).

A ajuns membru al Biroului Politic în urma mazilirii „deviatorilor de dreapta” (iunie 1952), a rămas în conducerea supremă a PMR până la Congresul al IX-lea din iulie 1965. Accentuez acest lucru ca replică la speculațiile privind începutul „orientării naționale” în PMR odată cu înlăturarea Anei Pauker și a acoliților ei. Acest mit a fost pus în circulație chiar de Gheorghiu-Dej la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 și a fost susținut cu ardoare în cuvântările lui Ceaușescu, Maurer, Valter Roman, Borilă, Răutu, Bodnăraș și Maurer. Evident, era vorba de o mistificare. De ce ar fi fost cominterniștii Borilă, Roman și Răutu, ori fostul spion al Moscovei, Emil Bodnăraș, mai puțin filo-sovietici decât Ana Pauker ori Iosif Chișinevschi? Cuvântarea lui Borilă la acea reuniune a reglărilor de conturi, numită de Gheorghiu-Dej „cea mai frumoasă plenară din viața sa”, a fost printre cele mai veninoase. Vechiul stalinist nu se dezmințea: știa perfect cum se organizează o epurare, era expert în retorica excomunicărilor. Nu fusese el, alături de Alexandru Drăghici, Ion (Janos) Vincze, Dumitru Coliu, Vasile Vâlcu, etc., unul dintre cei mai activi conducători ai represiunilor?

În plus, nu fusese Borilă platoșa lui Dej în anii ’50, nu-i asigurase el, cominternistul ultra-verificat, acea imagine internaționalistă de care prea puțin știutul secretar general de la București avea o disperată nevoie? Toți se cunoșteau cu toți: Bierut cu Cervenkov, Berman cu Slánský, Gottwald cu Ana Pauker, Thorez cu Ulbricht, Togliatti cu Rákosi. Doar Gheorghiu-Dej pășea stingher printre membrii famigliei, abia vorbea rusește, nu participase la vreun congres al Cominternului, nu făcuse Școala Leninistă, nu fusese, precum Ana Pauker, Wanda Wasilewska și Dolores Ibárruri, un apropiat al lui Dmitri Manuilski, fostul secretar general al Cominternului, era, în fond, un intrus. Petre Borilă era cel care îi deschidea ușile, la propriu și la figurat...

Psihologia liderilor comuniști este un subiect fascinant. Nu vom putea înțelege psihologia lui Gheorghiu-Dej, mistuitoarele sale complexe, dacă nu vom lua în considerație absența a ceea ce putem numi „the Comintern credentials”, deficitul său de prestigiu ca militant al ceea ce s-a numit, informal, „Stalintern”. Ceilalți lideri aveau amintiri comune, se cunoșteau de decenii. Mulți se întâlniseră cu Stalin în anii războiului. Locuiseră în anii ’30 la Hotelul „Lux”. Vorbiseră la Radio Moscova. Nu doar Borilă avea nevoie de Dej, dar și acesta îl folosea pe Borilă, tot așa cum, mai târziu, Ceaușescu l-a folosit pe Valter Roman în relațiile cu comuniștii occidentali. Istoricii și politologii care studiază luptele intestine din PMR trebuie să țină cont de aceste chestiuni. Să luăm, de pildă, formarea alianței dintre Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi după Congresul al XX-lea al PCUS, a ceea ce s-a numit ulterior „grupul fracționist antipartinic”. Cei doi se detestau, dar aveau nevoie unul de celălalt. Chișinevschi pentru a se reinventa drept anti-stalinist, deci ca hrușciovist, la fel ca Edward Ochab în Polonia ori Antonín Novotný în Cehoslovacia. Miron pentru că Ioșka avea contacte internaționale care lui îi lipseau cu desăvârșire. Miron aducea în combinație rădăcinile naționale, Chișinevschi conexiunile internaționale.

În acel campionat al osanalelor și stigmatizărilor, Borilă era neîntrecut în a-l peria pe liderul partidului și a-i anatemiza pe cei denunțați drept fracționiști. Iată un fragment: „A fost necesară multă voință, abilitate și perseverență din partea tovarășului Gheorghiu care, deși izolat de către fracționiști la Secretariat și în Biroul Politic, a reușit, susținut fiind și de activiștii de bază ai Comitetului Central, să împiedice îndeplinirea acțiunilor antipartinice și antistatale, ca să nu se facă așa cum s-a făcut în alte țări”. (vezi „Dosarul Ana Pauker”, vol. 1, selectarea și editarea documentelor, studiu introductiv și note de Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa, Cuvânt înainte de Florin Constantiniu, Ed. Nemira, 2006, p. 252). Se fabrica, prin discursurile lui Petre Borilă, Nicolae Goldberger, Gheorghe Stoica, Alexandru Sencovici, Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin și Valter Roman, mitul ilegaliștilor salvați de Gheorghiu-Dej, în plin stalinism, de urgia pregătită de Ana Pauker și oamenii ei. În 1967, același Gheorghe Stoica, un specialist în schimbări la față, făcea parte din comisia care a pregătit documentele Plenarei din aprilie 1968 legate de reabilitarea lui Pătrășcanu, dar și a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

După 1957, Borilă a fost vicepreședinte și, un timp, chiar prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. A fost general-locotenent (în rezervă), a primit cele mai înalte decorații ale României comuniste, inclusiv titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Șefa de cabinet a lui Borilă, până la completa lui trecere pe linie moartă în 1965, a fost ilegalista Fanny Goldberger, soția lui Nicolae Goldberger, veteran al ilegalității, director-adjunct al Institutului de Istorie a partidului. În anii ’50, Fanny Goldberger fusese adjuncta Raiei Vidrașcu în fruntea Cancelariei CC al PMR.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG