Luni.
Paştele Blajinilor. O sărbătoare religioasă care ţine mai mult de tradiţia populară, decât de dogmatica ortodoxă, dar care are implicaţii profunde în conştiinţa religioasă a poporului nostru. La 7 dimineaţa sunt la Botanica, la biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dumitru. Începe Liturghia. Parohul, părintele Pavel, a hotărât să înceapă slujba din această zi mai devreme, pentru ca oamenii să reuşească să se ducă la cimitire.
În timpul slujbei, când se roagă pentru odihna şi mântuirea sufletelor fraţilor noştri mai dinainte adormiţi, părintele îi pomeneşte şi pe patriarhii Alexii şi Teoctist, pe vrednicul de pomenire preasfinţitul Dorimedont, episcop de Briceni şi Edineţ, lipsa căruia dintre noi continuăm s-o tot simţim, pe preoţii care au slujit la Biserica Sfântul Dumitru până la el.
În asemenea clipe simţi sobornicitatea Bisericii Ortodoxe care ne uneşte pe toţi – şi pe cei care au părăsit această lume, şi pe acei care-i mai parcurg calea – într-o credinţă, într-o aşteptare a zilei când morţii vor învia cu speranţa în mila Domnului Atotputernic şi Multmilostiv. În predică părintele îi îndeamnă pe enoriaşi, când se vor duce la cimitir, să aprindă o lumânare la mormânt, să spun o rugăciune, să cânte troparul Învierii. După aceasta să meargă acasă şi doar acolo să stea la masă. În nici un caz să nu mănânce şi să nu cinstească la morminte, căci nu este un obicei creştinesc.
De la biserică ajung la cimitirul Central de pe strada Armenească. Este aproape de ora 11, lumea abia vine. Ajung la mormântul tatei, jurnalistul Ion Josul, anul acesta s-au împlinit treizeci de ani de când a plecat de la noi. Alături de tata se odihnesc fratele mamei, actorul Valeriu Cupcea, şi soţia sa, Ala, care a activat la redacţia literară a radioului naţional. Nanu şi nana, cum îi numeam când erau în vaţă, au trecut în lumea celor drepţi în iarna anului 1989, cu o diferenţă de doar trei săptămâni.
Să-i odihnească bunul Dumnezeu în pace pe toţi blajinii noştri. Mergând spre ieşire din cimitir, observ, pe ici pe colo, cum în preajma mormintelor lumea ospătează. Seara, la reportajele TV din cimitirul Sfântul Lazăr de pe Doina, din cel al satului Măgdăceşti din apropierea Chişinăului, văd acelaşi tablou dezolant: la morminte se mănâncă, se bea, se toarnă rachiu, se servesc pârjoale, sarmale... Vorba ceea, ca la moldoveni.
De mai mulţi ani preoţii încearcă să-i bage în cap poporului nostru ortodox că nu e bine să se dedea acestui obicei păgân. Încearcă – şi tot degeaba. Pentru mine această realitate este încă un argument pentru întroducerea predării în şcoală a „Bazelor Ortodoxiei”. Măcar viitoarele generaţii să le învăţăm de mici copii cum trebuie sărbătorit Paştele Blajinilor. Căci pe cei de-o vârstă cu noi nu-i mai învată nimeni.
Marţi.
A treia zi de doliu în Polonia. În toate bisericile din Republica Moldova bat clopotele. În semn de solidaritate cu jerfele catastrofei aviatice de lângă Smolensk, în memoria preşedintelui polonez Lech Kaczynski şi a altor 95 de decedaţi în acest tragic accident, întru odihna sufletelor lor bat clopotele. Moartea tragică a liderului naţiunii poloneze, a unei părţi a elitei polonezilor a fost ca un cutremur.
Semnificaţia acestei catastrofe devine şi mai profundă atunci când te gândeşti la conotaţiile ei istorice. Preşedintele Lech Kaczynski şi cei care-l însoţeau se aflau, de fapt, într-un pelerinaj spre locul care până în prezent rămâne a fi pentru întreaga naţiune poloneză o rană sângerândă – spre Katyn. Cele întâmplate acum şapre decenii, când călăii regimului stalinist au ucis peste 4000 de ofiţeri ai Armatei Poloneze [cifra reală este de 22.000 de polonezi; n. red. EL] – încălcând până şi legile războiului, fiindcă toţi cei împuşcaţi mişeleşte, fără ca să aibă o vină, erau prizonieri de război – cele ce s-au întâmplat atunci în pădurea de lângă satul Katyn întruchipează pentu Polonia o memorie vie. Iată, pentru polonezi istoria secolului XX, al unui secol plin de zguduiri, de destine frânte, pentru polonezi această istorie continuă să se perinde în secolul XXI, păşind peste pragul dintre milenii.
Am fost de mai multe ori în Polonia, am prieteni la Varşovia. Dar nu încerc să fac acum legătură cu nimeni. Nici cu Krzystow Suprowicz, fost ambasador al Poloniei în Republica Moldova, cu care ne cunoaştem din copilărie, nici cu Andrzej Klimczyk, fost colaborator al misiunii OSCE la noi în ţară, cu care ultima dată am vorbit la telefon acum de Crăciun, când ne-am felicitat unul pe altul. Îi voi suna negreşit, mai târziu. Acum, urmărind la diferite posturi de televiziune reportajele din Polonia, văd durerea, dar văd şi demnitatea cu care trăiesc polonezii acest cumplit eveniment. Îi compătimesc şi îi admir.
Ei, având o istorie atât de zbuciumată, au ştiut să înveţe cum trebuie să înfrunţi loviturile destinului. Noi, pe care pe parcursul istoriei destinul ne-a lovit poate cu nu mai puţină cruzime, n-am prea învăţat să înfruntăm asemenea lovituri. O singură întrebare mă frământă: încă nu am învăţat sau deja n-am învăţat-o? Dar cu certitudine ştiu că istoria rămâne deschisă. Şi mai ştiu că Dumnezeu permanent ne oferă şansa.
Miercuri.
Iarăşi la tema săptămânii – carastrofa aviatică de lângă Smolensk şi tragica moarte a pasagerilor aeronavei poloneze numărul unu. De câteva zile urmăresc cum diverse posturi de televiziune de pa ambele maluri ale Prutului reflectă evenimentul. Mai privesc vreo ediţie-două de ştiri de la „Euronews”, mă uit ce mai spun la această temă ruşii. Diferenţa bate la ochi.
Europenii prezintă orice ştire, fie că-i vorba despre conţinutul cutiilor negre, fie despre mersul anchetei, strict sun aspect informativ. Nici un fel de comentarii, cu atât mai mult – posibile scenarii, versiuni, presupuneri. Ai noştri – atât cei de la Chişinău, cât şi bucureştenii – se antrenează în tot soiul de interpretări, analize de-ale experţilor, de cele mai dese ori deplasate.
Mi-aduc aminte cum a doua zi după ce s-a întâmplat tragedia o simpatică duduie de la Chişinău, devenită peste noapte moderator de emisiune analitică la un post de televiziune proaspăt inaugurat, după ce îi întreba pe oaspeţii emisiunii, care se schimbau din oră în oră, ce gândesc dânşii despre catastrofa soldată cu moartea preşedintelui polonez şi după ce primea răspunsurile interlocutorilor, păi iată, de fiece dată duduia insistent le amintea telespectatorilor un singur lucru: „Până la această oră Ambasada Poloniei la Chişinău nu a făcut nici un comentariu în legătură cu cele întâmplate”.
Nu-i vorba aici nici de lipsă de bun simţ (care ori este ori nu este, şi când nu este – n-ai de unde-l lua), ci vorba e că nu s-a găsit nimeni – nici printre invitaţi (politicieni, politologi), nici printre redactorii postului de televiziune – care să-i lămurească insistentei şi setoasei de comentarii moderatoare de emisiuni TV un lucru elementar: „Fată dragă, las-o mai moale cu această „lipsă de comentarii”. În primul rând, nu-i arde astăzi Ambasadei Poloniei de comentarii. În rândul doi, ca s-o ştii, diplomaţii de regulă nu comentează, diplomaţii expun poziţia ţării lor vizavi de acea sau altă problemă, aceasta li-i funcţia”.
M-am oprit atât de mult la acest subiect fiindcă mi-a părut simptomatic. Şi, o repet, nu doar pentru Chişinău. Chiar astă dimineaţă am urmărit vreun sfert de oră cum la un post de televiziune din România o jurnalistă de la „Evenimentul Zilei”, care mi-a părut destul de inteligentă, îi tot întreba pe interlocutorii săi (unul dintre care s-a pomenit a fi chiar Dan Dungaciu, cunoscut bine şi la noi) vizavi de catastrofa cu avionul polonez: dar cum credeţi, cine ar putea sta în spate la cutare sau cutare versiune (apropos, toate – virtuale, toate – doar ca presupuneri)? Sau – genul de întrebare care, în genere, mă lasă mut: cum credeţi că ar putea evalua evenimentele? De parcă în afara de numai unul Dumnezeu cineva ar putea şti, ce şi cum se va întâmpla mâine.
Să constaţi că e vorba doar de lipsă de profesionalism aici, la asemenea soi de jurnalistică, mi se pare că ar fi cam simplist. Mai ales că doamna de la evz.ro deloc nu semăna cu o neprofesionalistă. Sunt tentat să cred că la mijloc e altceva.
La mijloc este, de fapt, provincialismul nostru. Provincialismul nu ca un calificativ cu nuanţe negative şi nici ca un handicap istoric. Cum nu dai, asta numai noi, basarabenii, am făcut parte ba din imperiu, ba din regat. Cei de peste Prut din imperiu n-au făcut parte, iar din regat – păi chiar ei au fost regatul. În cazul dat, provincialismul se manifestă, cred eu, în obiceiul de a vorbi despre toate ca în târg. Căci în târg, în mediul celor care vieţuiesc acolo, pe nimeni nu-l prea interesează ce anume, de fapt, s-a întâmplat. În târg domină zvonurile, bârfele, ele sunt regula generală. Fără presupuneri, bănuieli, fără tot soiul de „comentarii” despre ce şi cum se mai poate întâmpla, viaţa târgoveţului devine insuportabilă. În fond, n-aş vedea nimic rău în asta, am în vedere provincialismul. Mai trist e când târgoveţului i s-a creat impresia, iluzia că a ajuns deja să trăiască în capitală.
Joi.
Astăzi, la un moment dat, m-am prins la gândul că nu mă mai interesează politica. Precizez: nu-i vorba de politicul ca fenomen, ci de politica curentă, de procesul politic care se desfăşoară în Republica Moldova.
Ca atare, o asemenea lipsă de interes nu este ceva neobişnuit. Indiferentismul faţă de sfera politicului este un fenomen deja de mai mult timp semnalat de politologi şi sociologi, mai ales în societăţile cu tradiţii democratice.
În cazul meu, însă, ironia sorţii se manifestă sub două aspecte. Primul ţine de faptul că mă consider şi eu un fel de politolog. Cel puţin ultimii doi-trei ani de zile mi-am câştigat bucata de pâine, scriind note analitice, articole de ziar, comentarii. Şi aproape toate – despre viaţa politică din Moldova. Care viaţă, cu asta am şi început, nu mai prezintă pentru mine interes. Astfel că, dacă nu voi face eforturi să-mi schimb dispoziţia într-una optimist-productivă, risc sămi ierd sursa de existenţă.
Cel de-al doilea aspect al ironiei sorţii se referă deja nemijlocit la statul nostru independent şi suveran, care are tot ce vrei şi ce nu vrei, numai nu tradiţii democratice. Problema nu se rezumă doar la aşa nunmita criză politică care de fapt, s-a început cu mult timp până la 5 aprilie 2009 şi care, după primul eşec cu alegerea şefului statului şi dizolvarea parlamentului la 16 iunie anul trecut, tot mai mult se aseamănă cu istoria din bancul despre nemţi şi partizani. Când ba nemţii i-au alungat din pădure pe partizani, ba partizanii au curăţit de nemţi gospodăria silvică, şi tot aşa până când, într-o bună zi, n-a venit pădurarul şi nu i-a dat afară din pădure şi pe unii, şi pe alţii.
Întrebarea care mi-o pun este: oare ce mă fac dacă în pădurea noastră politică aşa şi nu va veni nici un pădurar? Nu de alta, dar teamă îmi e care nu cumva să mor de plictiseală.
Vineri.
Pentru prima dată am asistat la şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, o şedinţă lărgită. În ordinea de zi – problema predării în şcoală a „Bazelor Ortodoxiei”. Mitropolitul Vladimir vorbeşte despre istoria problemei, care a apărut încă în 1993 şi care nu-i soluţionată nici până în prezent. Vorbeşte despre o problemă fundamentală pentru poporul nostru, ţara noastră, pentru vitorul statului nostru. Spune şi despre faptul că personal pe dânsul nu-l deranjează că iniţiativa a venit de la membrul corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova, Valeriu Pasat. Putea să vină de la oricine – contează nu cine a lansat iniţiativa, contează ideea în sine.
Vladâca spune despre necesitatea mobilizării întregului potenţial al bisericii pentru activitatea în susţinerea referendumului la care urmează a fi votat respectivul proiect de lege. Pe data de 8 mai Biserica va organiza la Chişinău o mare adunare a creştinilor, în faţa Catedralei, în centrul capitalei. Vor veni parohii împreună cu enoriaşi din toate protopopiatele din Moldova.
După vladâca vorbeşte Pasat. Spune că statul s-a devalorizat, că nu-l preocupă morala, valorile tradiţionale, iar ordinea şi disciplina statul de sinestătător nici nu poate să le menţină. Mai spune că familia ca instituţie socială s-a atomizat, deja nu mai există ca mijloc de transmitere a valorilor, că practic o întreagă generaţie a crescut fără părinţi care au fost constrânşi să plece la muncă peste hotare, vânduţi în robie atât în Est, cât şi în Vest. Cel mai grav, consideră el, este că astăzi poporul şi-a pierdut încrederea ân propriile forţe.
Într-adevăr, astăzi numai biserica şi-a păstrat funcţia sa formatoare, doar ea poate forma aşa-numitul capital social ori, altfel spus, poate genera energia socială. De aici rezultă nişte concluzii valabile pentru toţi membrii bisercii, în egală măsură – şi pentru clerici, şi pentru mireni.
Avem obligaţiunea morală să intervenim. În cazul dat, printr-un instrument concret prevăzut de proiectul de lege care se propune la referendum. Pasat spune că discuţiile cu „învăţământ laic”, „biserică separată de stat” sau trebuie lăsate pe seama politicienilor şi birocraţilor, sau trebuie canalizate, dar numai de către acei care posedă capacitatea teologică, în albia unei înterpretări corecte a acestor noţiuni. În toate cazurile, afirmă dânsul, pentru noi prevalează dihotomia biserică-popor. În cadrul ei noi avem 93,4 % şi nimeni nu poate să ne despartă de popor. Concluzia finală pe care o face mitropolitul: deşi s-au mai făcut încercări de a veni în şcoală cu învăţătura creştin-ortodoxă, care nu s-au soldat cu rezultatul scontat, aceasta nu trebuie să ne descurajeze. Aşa e. Dumnezeu din nou ne oferă o şansă şi nu avem dreptul s-o ratăm.
