După dispariția lui Horea Popescu, a lui Vlad Mugur, a lui Iani Cojar și Ginel Teodorescu, teatrul românesc se mai desparte de încă o figură emblematică, de Liviu Ciulei.
De fapt, spunând doar teatru... restrâng aria..., ariile... în care s-a manifestat Liviu, în care a creat și de care se leagă numele Ciulei. Nume, ce-a apărut ca Ciuley pe la finele celui de al doilea război mondial sau în primii ani de după, pe scena teatrului construit de către părintele său, arhitectul-constructor Ciuley, și mai apoi, scris cu „y” sau „i”, după loc și regim, într-o mulțime de țări.
Liviu Ciulei a fost, mai întâi - dacă memoria nu mă înșeală - actor la Odeonul familiei. Teatrul, de pe Magheru, (pe atunci Bulevardul Take Ionescu) pe care noi l-am cunoscut ca Teatrul Armatei, iar generațiile mai noi ca Teatrul Nottara.
În 1949, când am venit la București, Liviu Ciulei era actor la Teatrul Municipal (actualmente Bulandra) și începea să devină unul dintre cei mai cunoscuți scenografi. Re-debutul lui, de peste câțiva ani, ca regizor, la același teatru, cu „Omul care aduce ploaia”, a fost nu numai un moment hotărîtor din viața lui ci și un dublu eveniment politic și artistic pentru noi toți.
Ne reîntâlneam cu dramaturgia americană, alungată din repertorile teatrelor de la noi, de dictatul noilor stăpâni, ideologii comuniști și făceam cunoștință și cu o nouă personalitate complexă și – pot spune - completă, în lumea scenei.
Au trecut apoi prin teatre germane și americane, cu anii glorioși de la Guthrie Theater, cu multele și admirabilele spectacole de pe nenumărate scene.
Liviu Ciulei a fost un nume, un mare nume, nu numai în teatru, ci așa cum, de fapt, știm cu toții și în film, în filmul românesc. Dar prin pelicule sale și în cel european. Putem chiar spune: mondial.
E greu să-i faci un portret strict teatral sau cinematografic, unul al
Pentru că opera lui Ciulei era - cum spunea G. Ciprian, cu haz și sinceră admiratie pentru mari artiști - a unui perfect „măscărici și mâzgâlici”, în a cărui artă, multiplele sale calități și proiecte, se leagă între ele ca într-un genial joc de „lego”.
