Moldova Mea

„Am blestemat Prutul toată viața. Câte lacrimi am vărsat în apele lui! «Prutule, ești blestemat, că tot neamul l-ai luat», așa cântam cu sora geamănă Olga. Dar Prutul nu e vinovat cu nimic. Puterile mari și războiul ne-a despărțit familia, ne-a despărțit de tataie.

Mamaie Eudochia era basarabeancă din Sculeni. Făcea servici la fabrica textilă de la Iași când l-a cunoscut pe tataie – Alecu Calea-Valea. Tataie semăna leit cu artistul comic român Amza Pellea. Vorbea fix ca el și avea aceleași mustăți. Toată viața am căutat chipul lui în fețele străinilor.

Neplăcerea asta de război a ajuns la noi în 1943, când aveam cinci ani. Venirăm cu mamaie în musafirie la bunicul Andrei, când a venit ordin să-i ridice pe toți de la Sculeni și să fie duși la Călinești. Tataie Alecu era la Iași, iar când a vrut să vină după noi – n-a mai putut trece Prutul, granița s-a închis. Acest lucru nu l-a oprit, și-a pus încălțămintea în gât și s-a pornit la Călinești, pe căi numai de el știute. Mare ne-a fost bucuria când ne-a găsit, dar n-am știut că e o bucurie trecătoare.

În mijlocul nopții, cineva a bătut la ușă și ne-a trezit din somn. Poliția a venit să-l aresteze pe tataie. L-au ținut vreo patru ore și i-au dat voie acasă. După vreo patru zile, l-au luat din nou și nu l-am mai văzut. În timp ce poliția îl forța în mașină, tataie răcnea și încerca să ne cuprindă. Cum să ne lase singure? Noi plângeam și el plângea. Nu doresc nimănui așa despărțire. L-au arestat, fiindcă a fost român.

Pe tataie l-au dus la o pușcărie din Bălți, unde l-au bătut, l-au schingiuit și l-au chinuit. «Câți ruși ai împușcat?», îl întrebau în limba rusă, dar el nu știa rusește. Un bătrân care stătea și el încarcerat a încercat să-i explice tatălui în limba română ce vor acești oameni de la el. A fost împușcat pe loc pentru că și-a deschis gura.

După nouă luni de închisoare, tataie s-a întors la Sculeni să ne caute. Vecinii din sat ne-au povestit mai apoi că nici nu l-au cunoscut, atât de istovit era. Pe cap, în loc de fes, avea o mânecă de la un mantou, iar în picioare avea niște bocanci rupți, legați cu sârmă. Mergea pe la toți și întreba de noi, însă așa și nu ne-a găsit.

Tataie a crezut că am pierit și a plecat peste Prut. Noi eram sigure că tataie s-a pierdut și că nu-l vom mai vedea niciodată.

Am plâns toată viața. I-am scris versuri când nici nu știam a scrie: «Era de vină Prutul». După plecarea lui tataie a fost numai bocet și jale. Mama noastră se descurca foarte greu, ne-a ars casa, umblam pe la gazde. Nu și-a găsit alt bărbat, nu s-a recăsătorit, n-a vrut să ne aducă alt tată. Poliția îi spunea: «Иди в Румынию!» (l. rusă – Pleacă în România!), dar unde să meargă, la soțul pe care l-a pierdut, pe care-l credea mort?

La școală, eu și cu Olga primeam numai nota doi din cauza accentului românesc. Vorbeam și scriam corect: cearșaf, cutie. La dictare, ne spunea să scriem «amu», dar noi scriam «acu». Învățătoarea de limba moldovenească se enerva pe noi și ne spunea că ne scoate limba din gură pentru asta.

Cea mai frumoasă veste a venit peste 17 ani, când tataie a venit acasă. Arăta exact așa cum îl țineam minte, la fel ca Amza Pellea. Când l-am văzut în carne și oase, am strigat «Tataie!» și am murit. Am început să plângem și eu, și sora cu lacrimi de bucurie. Îmi amintesc cum tataie venea cuprins cu mamaie, cravata i-o flutura vântul și amândoi cântau «Zaraza».

Cum am suferit noi aici, așa a suferit și tataie peste Prut. A trăit la Voinești, s-a recăsătorit și a avut copii. Le povestea despre noi. Când i-am cunoscut, am devenit frați adevărați, practic i-am crescut de mici. Ne înțelegeam bine și cu soția a doua. O numeam «mămăica» până la moarte. Am fost fericite că l-am întâlnit pe tataie. Târziu, dar l-am întâlnit.

Insulte ca «românce spurcate» am auzit toată viața. «Du-te în România, că ești cu românii!», așa ne strigau în spate. Păi, cu ce sunt vinovată că tăticul a fost român? Nici nu mai putem spune cu mândrie că suntem români, primim numai ghionturi. Ne strigau să trecem Prutul. L-aș trece, dar nu am voie!”.

„Sunt dintr-o familie de așa-ziși «venetici» și «ocupanți», dar nici rudele mele, nici prietenii nu se simt ocupanți. Nici eu nu mă simt străin în Moldova, chiar dacă părinții nu sunt originari din această țară.

Tatăl meu Vasili e originar din Donbass, chiar din regiunea de conflict Donețk-Luhansk. Mama Galina e din Chișinău, dar are rădăcini în Rusia.

Mama nu mai privește televizorul de peste un an, l-a închis practic imediat după începutul evenimentelor din estul Ucrainei. Tatăl însă cred că și-a ieșit din minți. Nu știu dacă este definitiv, dar și-a ieșit din minți. Nu e om bătrân, are 63 de ani, dar de când a devenit pro-rus și a emigrat în Rusia totul s-a schimbat. Chiar poate posta ceva despre Stalin pe Facebook. Între părinți au fost certuri serioase din cauza aceasta.

Fratele tatălui, Evgheni a rămas la Makiivka, localitate de lângă Donețk. Tata îl consideră «укробандеровец»*. Chiar dacă fratele lui trăiește în centrul evenimentelor, tata crede că din Rusia vede mai bine situația politică din Ucraina și știe mai bine cine trage proiectilele care zboară peste acoperișul casei fratelui său.

Nu știu cum se împacă toate aceste lucruri în capul lui. Îi este frate la urma urmei, vorbesc aceeași limbă: rusă sau ucraineană, telefoanele lor funcționează. Se cunosc de 60 de ani, dar nu pot găsi un numitor comun când se pune o întrebare simplă: cine în cine trage ? După un an – toți au înțeles. Nimeni nu-și mai face iluzii, chiar și bătrânelele au înțeles din care direcție vin rachetele și cine participă la război. Toți știu, numai tatăl meu, nu.

Mi-e foarte greu să găsesc o limbă comună cu dânsul când vine vorba de politică. Nici nu mai vorbim despre asta. Cu mama e mai simplu. Nu are idee despre politică, ceea ce o face extrem de fericită, deci politica nu poate influența relațiile noastre, ceea ce mă face extrem de fericit pe mine. La dracul cu politica.

Țin minte ziua de 1 martie 2014, când președintele rus Vladimir Putin a cerut Dumei de Stat trimită trupe în Ucraina. M-am certat atunci destul de dur cu cinci prieteni buni, vorbitori de rusă, am ajuns să rupem de tot relațiile. Pe 2 martie, am înțeles că nu mă comport corect, că ar trebui să fiu un pic mai deștept și m-am scuzat de cinci ori deși nu-mi prea place să o fac. Nu pot lăsa politica să influențeze atât de mult relațiile cu oamenii dragi.

Am fost interesat de politică de la 13 ani. Când s-a destrămat Uniunea Sovietică, înțelegeam perfect ce se întâmplă. Pentru mine era clar că vor începe schimbări majore deja după puciul din august 1991, când un grup de oameni a vrut să răstoarne guvernul sovietic. Credeți că n-am văzut în America Latină așa ceva? Am trecut prin asta.

Fac diferență dintre noțiunea de Rusia și Federația Rusă. Stat și țară sunt niște lucruri diferite, cred că ar fi stupid să le confundăm. Frumoasa, inteligenta, bogata și draga mea Rusia nu are nimic în comun cu modul cum funcționează astăzi Duma de Stat, Aparatul prezidențial și guvernul lui Dmitri Medvedev. Iubesc Rusia și ceea ce înseamnă «rusietate», dar nu înțeleg de ce ar trebui să-l includ și pe Vladimir Putin în această ecuație. Poți să susții orice politician, dar nu este în ordine să faci o legătură atât de directă dintre Rusia și Putin.

Cred că oamenii normali sunt îngroziți de ce se întâmplă acum. Sunt «otrăviți» cu noutăți și subiecte politice, indiferent dacă îi interesează asta sau nu. E amuzant când bunici și bunicuțe, stând în rând la magazin, meditează asupra geopoliticii, dar e și dăunător pentru sănătatea lor, mai ales pentru sănătatea oamenilor dragi. Nu știu care vor fi consecințele, dar nu sunt prea optimist.”

*Укробандеровец (l. rusă) – termen zeflemitor care reflectă o poziție extremă pro-ucraineană sau pro-rusă referitoare la conflictul din estul Ucrainei

„«De ce acasă vorbim poloneză, dar afară aud altceva?», cu această întrebare am tachinat-o pe mama de când eram mică. Mergând pe străzile satului natal Stîrcea din raionul Glodeni, auzeam cum lui bunicu Ian Iablonski îi spuneau «mazur», adică «polonez din Mazuria». Eram doar o copilă și nu înțelegeam ce înseamnă, dar nu-mi plăcea acest cuvânt. Îmi suna a «позор» care în rusă e «rușine».

Bunicului nu-i păsa, răspundea insultelor cu umor: «Ne ponegresc fiindcă suntem polonezi, fiindcă îi avem pe Jan Matejko, Frederic Chopin, Adam Mickiewicz, iar ei îi au pe Lenin și pe Stalin». De atunci, știam că am pentru cine lupta. Când cineva mă făcea «Mazurkă!», le spuneam două vorbe să mă țină minte, de parcă-i apăram pe Matejko, Chopin și Mickiewicz.

Acești compozitori și scriitori polonezi sunt «rudele» mele care se odihnesc în Tărâmul Florilor, cum e numită Polonia în cântecul «Polski Kwiat» pe care mama mi-l cânta în copilărie. În imaginația mea, era tărâmul cu pansele și brândușe unde visam să ajung, însă de care mă apropia doar abecedarul polonez din care învățam să citesc.

Familia Iablonski a trăit în apropierea Cracoviei – Krakowskie Przedmieście. În Stîrcea, bunicul Ian a ajuns în 1914. În perioada Primului Război Mondial, era înrolat în armata nemțească, când a fost capturat de ruși și dus ca prizonier într-un lagăr de sub Râșcani.

În timp ce bunicul Iablonski încerca să supraviețuiască în lagăr, bunica Petrunelea, cea mai râvnită pani (l. pol. – domnișoară) din sat, se pregătea de căsătorie cu neamțul Schneider din Glodeni. Înainte de nuntă, tatăl ei, Leon Suprovici, a mers direct la neamț și l-a convins să renunțe la căsătorie. Polonezilor le era frică de străini în familie. Încercau să-și căsătorească fiicele și fiii cu «cineva de-al lor».

Chiar înainte de ziua nunții, neamțul a venit la Petrunelea și i-a spus că nu mai vrea să-și lege soarta de dânsa. Bunica a rămas cu gura căscată: «Cum așa? Totul e pregătit, porcii sunt tăiați… Trebuie să fie nuntă!». În iarna anului 1919, Leon Suprovici s-a dus în lagărul din Râșcani, unde a cumpărat un polonez de la jandarmi.

Mirele cumpărat era Ian Iablonski – viitorul meu bunic. I-au salvat viața. Ar fi murit în lagăr: era frig, foamete, îl «mâncau» păduchii. Bunicul n-a stat mult pe gânduri și a acceptat să se căsătorească cu Petrunelea. Chiar dacă în Polonia avea un conac, doi fii și o soție tânără la care spera să se întoarcă.

Bunicul Iablonski era sigur că totul este o farsă care se va termina repede. Din păcate, n-avea dreptul să fie în Basarabia. Risca să fi deportat în orice moment dacă cineva i-ar fi aflat istoria. Din acest motiv, bunicul Ian spunea că a scăpat dintr-un lagăr ca să ajungă în altul: «Bunica ta e principalul feldfebel* al vieții mele!».

Pe vreme de război s-au legat multe căsnicii în care soțul și soția se vedeau pentru prima dată la altar. Dragostea nu era importantă. Însă era imposibil să nu te îndrăgești de bunicu. Chipeș, cu mustețe stufoase și ochi blânzi – sigur că era mai bun decât acel Schneider! Bunica a avut mare noroc să-l aibă ca soț. Bunicul era însă convins că viața a fost nedreaptă cu el.

Petrunelea Iablonskaia era extrem de autoritară, ținea tot satul în mâini. Era severă chiar și cu cei dragi. Bunelul spunea despre dânsa: «Chiar dacă se îneacă, tot împotriva curentului va pluti». Unica lui armă era umorul.

În anii `70, pe când eram la studii în Chișinău, am venit odată în vizită acasă. Bunicul spune: «Katea pleacă la Chișinău curând, trebuie să-i strângem ceva pentru drum». Bunica pune într-o băsmăluță niște făină, ouă. Bunelul își pune mâinile-n cap: «Ce-i cu tine! O domnișoară să meargă la oraș cu ouă?!». «Păi, ce trebuie să-i dau?», îl întreabă bunica. «Bani, desigur!», îi răspunde. Bunica începe să caute prin toate buzunarele și găsește zece ruble. «Foarte bine», spune bunelul, «acum poți să-i dai și ouăle». Bunica s-a aprins: «Păi, cum așa, ai uitat ce mi-ai zis?!». «Cu zece ruble va lua un taxi», i-o întoarce bunelul.

Nici bunica Petrunelea nu se lăsa așa ușor, îl pedepsea cum știa mai bine. Bunelul iubea cartofii la nebunie, dar bunica nu-i făcea mâncare din cartofi. Când veneam, bunelul mi se plângea: «Umblu înfometat de o săptămână. Face numai fasole!».

Bunicul Ian îmi spunea că în adâncul sufletului toți oamenii sunt buni, indiferent de «fața» pe care ți-o arătă. În cel de-al Doilea Război Mondial, viața tatălui meu a fost salvată de un ofițer rus Șapovalov care l-a îngrijit. După aceea a fost împușcat. Ofițerul și-a riscat viața numai ca să-l ajute pe aproapele său. Dacă am fi mai buni unul cu altul, credeți că am fi trăit așa cum trăim acum?

*Feldfebel (l. germană) – titlu militar în armata germană și rusă, până în anul 1917

„Știți ce e qutab? Gustul unui qutab e gustul orașului Baku. De fapt, este un preparat azer care seamănă cu un čeburek, făcut cu multă ceapă și carne de berbec. În tinerețe, îmi luam două qutaburi de la ghereta din fața institutului, o ceașcă de ceai cu gust moale, de culoare aurie și mergeam la studii.

Câteodată, mă opream la o tarabă cu băuturi răcoritoare: «Gardaș (adică frate), dă-mi un sirop triplu!». Siropul triplu era cu lămâie, vișină și ceva la alegere. Cei care în tinerețe au mâncat așa bucate și au băut apă de izvor, au rezerve interminabile de energie și sănătate până la bătrânețe.

Sunt un armean care s-a născut la Baku. În apropierea centrului orașului se află cartierul Armenikend, adică «așezare armenească», în care mi-am petrecut o parte din copilărie. În perioada sovietică, în Azerbaidjan erau stabiliți peste 750 de mii de armeni.

Tatăl meu, Suren Babaean e originar din satul Zamzur, din regiunea Nagorno-Karabah aflată în sudul Armeniei. Împreună cu bunicul se ocupa de comerț, iar când a vrut să-și extindă afacerea, s-au mutat în capitala azeră. «Toate drumurile duc spre Baku», se spunea pe atunci.

În curtea în care trăia familia noastră, spre seară puteai auzi discuții în tot felul de limbi și simți mirosuri din toate bucătăriile lumii. Cineva a făcut čebureki, cineva a făcut dolma (sarmale), cineva a făcut pilaf, cineva pur și simplu a prăjit semințe și toată lumea mânca împreună. Noi, copiii, luam câte o cadă și o umpleam cu apă de la robinetul din curte, iar când soarele o încălzea, intram în cadă și ne imaginam că stăm pe plajă.

Cât de multietnic și divers n-ar fi fost orașul Baku, întotdeauna reușeam că păstrăm legătura cu Armenia, în primul rând, prin mâncare. În aproprierea casei era ospătăria «Așhana». Denumirea provine de la «haș» – o mâncare străveche caucaziană care se spune că ar fi un ritual în sine. Se prepară din pulpe de vită care se fierb peste noapte, până când toate cartilajele se topesc. La orele șase dimineața, bărbații se adunau și mâncau acest haș cu o bucată de lavaș prăjit. Tata mă lua și pe mine câteodată, iar după ce mâncam mă ducea la grădiniță.

În 1972, soția gravidă împreună cu mama mea au decis să petreacă ceva timp în Moldova, fiindcă vara acelui an la Baku era dogoritoare. «La Chișinău, fructele și legumele costă bănuți!», m-a sunat uimită soția. Mă gândesc: «Ce fel de rai să fie acolo?». Mi-am luat un bilet și am zburat la Chișinău, chiar înainte de nașterea primului meu fiu – Grant. Vecinii au venit cu struguri, piersici și vin. Cât de mult m-a bucurat ospitalitatea lor! Știam că în curând va trebui să ne întoarcem la Baku, dar îmi plăcea tot mai mult viața la Chișinău. Am stat la sfat cu doctorul de familie care ne-a zis că pentru un bebeluș, clima de aici ar fi mai bună pentru sănătate. În 1975, Moldova a devenit casa noastră.

Nu mă consider venetic în Moldova. Timp de patruzeci de ani de muncă în domeniul educației și a sportului, am ridicat două școli, am supravegheat finanțele și construcția a cel puțin 46 de grădinițe și 22 de școli, în care am «educat» circa 60 de mii de elevi. Am «crescut» peste 650 de medaliați, care au luat aur și argint, și circa 120 de laureați și campioni ai țării, Europei și ai lumii la diverse competiții sportive.

Toate naționalitățile din Moldova muncesc extrem de mult pentru a pune umărul la dezvoltarea țării și pentru a crea un mediu în care toți oamenii ar vrea să-și educe copiii. Atunci când cineva îți spune «Bună ziua», e elementar să-i răspunzi cu «Bună ziua» înapoi. Trebuie să simțim durerea altor oameni și să le oferim o mână de ajutor, indiferent de naționalitate.”

„În 1941, la Edineț a avut loc unul din cele mai mari masacre împotriva evreilor. Jandarmeria română a ucis fără discernământ, ajutată de complici locali – niște «activiști» care își denunțau vecinii, pentru a le fura proprietățile sau din ură. La Edineț, erau mai multe ghettouri, în care evreii erau adunați, înfometați și deportați în Transnistria.

Faptul că părinții mei n-au fost printre ei a fost o minune care se datorează inteligenței tatălui meu.

Moisei Akkerman a fost un om foarte cult. Avea o memorie excepțională. Înainte de război, a lucrat contabil la poștă. Putea aduna 20-30 de cifre într-o fracțiune de secundă. Era unul dintre puținii oameni din oraș care citea presa și din ziare a presimțit «venirea furtunii». A decis să își ia soția și să plece.

Mulți nu credeau în zvonurile despre ororile fasciștilor și au rămas. N-au vrut să-și lase gospodăriile. După un lung pelerinaj prin republicile sovietice, părinții mei s-au oprit în Uzbekistan, la Tașkent, unde m-am născut în 1945.

Departe de casă nu le mai era frică de moarte, dar viața era plină de greutăți. Mama, Leika Akkerman, lucra dereticătoare într-o casă de copii, iar tatăl – la o uzină militară. Munceau mult, primeau puțin, nu le ajungea nici de mâncare. Atunci a murit primul lor copil. Așa au dus-o până în 1948, când dorul de casă i-a întors înapoi.

De la Tașkent m-am întors cu o poreclă – Tașkenbai, adică om bogat din Tașkent. Mi-au dat-o vecinii, în glumă, chiar dacă eram săraci lipiți pământului. Această poreclă e una din puținele amintiri rămase din Uzbekistan.

Edinețul după război era într-o stare deplorabilă. Îmi amintesc o întâmplare de pe când aveam opt ani. Mergeam pe strada noastră și m-am împotmolit în noroi cu tot cu ciubote. Nu puteam ieși. Un trecător m-a observat și m-a scos din nămol. Am venit acasă desculț, plângând și cu cizmele în mână.

Când ne-am întors la casa noastră, am aflat că este ocupată. Însă tata a refuzat să se judece ca să recupereze casa moștenită de la părinți.

Multă vreme m-am întrebat de ce tata n-a vrut să se lupte pentru casa părintească. Cred că se temea. Se temea de represiuni, se temea de sovietici. Pe atunci, au fost deportați circa 40 de mii de moldoveni și 4 mii de evrei. Chiar dacă a muncit cinstit toată viața, faptul că avea o casă mai acătării ar fi fost de ajuns pentru a fi deportat în Siberia.

Puțină lume știe, dar în fiecare sat din Moldova trăiau evrei. Croitoru, de exemplu, un nume de familie obișnuit atât pentru evrei, cât și pentru moldoveni. Evreii au fost cizmari, frizeri, morari, fierari, lemnari. E o prostie să crezi că evreii sunt doar cămătari și comercianți. Am fost la fel de săraci ca și restul oamenilor. La fel ca ceilalți făceam orice muncă pentru o bucată de pâine pe masă.

Acum, îmi dau seama că e bine dacă trecem prin greutăți în tinerețe. Așa mi-am călit caracterul, așa am devenit o personalitate. Totuși, uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă n-ar fi fost cel de-al Doilea Război Mondial.”

„Casa bunicilor avea două odăi și o tindă. Pe partea dreaptă erau bucătăria și câteva paturi din lemn; pe partea stângă, după obiceiul acelor timpuri, era Casa Mare unde dormeau toți copiii.

În 1944, din curtea acelei case, bunicul Petru Câmpanu și bunica Ana Alla, împreună cu 15 feciori, fiice și rude, au fost duși la Bug – un lagăr de concentrare al romilor, aflat în regiunea Cuciurgan, actualmente Odessa.

Jandarmii regimului Antonescu au venit dis-de-dimineață și le-au spus să-și strângă lucrurile. Imediat după ce militarii înarmați au intrat în casă, bunica a început să plângă. Simțea că vor fi bătuți, deportați, omorâți.

Din satul Ursari, au fost duse la Bug circa 30 de familii înstărite de romi, inclusiv familia mea. Alături de meșteșugari și intelectuali, au fost ridicați și oameni săraci, și delincvenți. Acest lucru i-a părut suspect bunicului: „Cred că e vreo neînțelegere la mijloc…». Mai târziu bunicul Petru a aflat că jandarmii urmau ordinul mareșalului Antonescu de a nimici romii. Scăpaseră nu demult din sclavie și acum erau pe calea pieirii din nou.

La gara din Chișinău, romii alături de evreii din Basarabia și România au fost urcați în trenul care urma să-i ducă la Bug, în lagărul de peste Nistru. Tatăl meu, Mihai, avea atunci zece ani. «De ce stăm toți grămadă? Suntem foarte mulți... De ce ne-am luat din casa noastră?», îl dojenea pe bunicul. «Acum e război. Trebuie să plecăm ca să nu ne bombardeze fasciștii. Vom avea o casă nouă, mai bună», spunea bunicul Petru. Toți îi amăgeau pe copii cu diverse minciuni.

Din surse istorice, am aflat că au mers cu trenul aproape zece zile, însă tatălui meu de zece ani i s-a părut că au mers un an.

«Casa nouă» s-a dovedit a fi un grajd pentru vite. Erau niște barăci de lemn cu trei rânduri de paturi, tot de lemn. Bunicul povestea că erau vremuri tragice. Doi dintre frații lui au murit în chinuri groaznice din cauza frigului. Încălțămintea era un obiect de mare lux. Dacă vedeai cizme pe un mort – le luai și le încălțai, nu stăteai pe gânduri.

Bunicul Petru a fost un om foarte respectat în satul natal , era deștept de la natură. Mai ales, era un meșter iscusit. Putea face potcoave, repara căruțe, confecționa unelte agricole. Jandarmii veneau la el în mijlocul nopții și-i spuneau: «Petru, mâine va veni un superior, care vrea să-i facem o bardă, că merge în vizită la un general».

Reputația de om inteligent și muncitor l-a ajutat să-și facă prieteni și printre militari. Asta, de fapt, i-a salvat viața. Știrea că armata sovietică a intrat în Germania i-a adus-o un ofițer: «Petru, e posibil să fiți împușcați la noapte sau tranportați cu trenul în altă parte». Bunicul a înțeles că trebuie să-și scape familia de la moarte cu orice preț.

A răscumpărat libertatea copiilor cu kilograme de aur și argint pe care l-a ascuns Dumnezeu știe cum, dar tot nu și-a adus toți fiii de la Bug. A lăsat de cealaltă parte a Nistrului cinci copii și zeci de rude. Bunicii mei nu și-au iertat asta niciodată. Au murit cu sufletul neîmpăcat.

Bunicul Petru practic nu vorbea despre ziua în care au ajuns la Bug. În limba romani, îi spunea trash kali, adică «ziua neagră, frica neagră».

Când vorbim de Holocaust, ne amintim doar de Holocaustul evreilor. Regimul lui Hitler a vrut însă exterminarea evreilor și a romilor. Nu se vorbește despre Holocaustul romilor din simplul motiv că romii au fost analfabeți timp îndelungat. Romii pur și simplu nu și-au putut scrie propria istorie.

Romii nu sunt străini pe teritoriul Moldovei. N-am cucerit acest teritoriu, dar nici n-am fost aduși cu forța. Neam de neamul nostru am fost robi, am fost marfă de vânzare, am fost puși la munci silnice, dar am rămas să locuim aici. Moldova pentru noi e țara-mamă. Câte regimuri n-ar veni și nu ne-ar duce de aici cu forța, oricum ne vom întoarce. Același lucru l-au făcut bunicii mei când s-au întors în Moldova. Au venit acasă.”

„Iubesc să coc plăcinte. Îmi place să le fac grase, cu jumări, prăjite în untură de porc. Soacră-mea mi-a spus odată: «Atâta timp stai în picioare pentru câteva plăcințele!». Ce să le fac dacă-s bune!

Părinții mei sunt din Coreea de Nord. În anii ‘30, bunica Elena Țoi împreună cu rudele și copiii s-au refugiat în URSS. Alături de alte câteva sute de mii de refugiați, familia mea s-a stabilit în regiunea Kîzîlorda din Kazahstan, fiindcă e o țară cu climă caldă și e pe aceeași paralelă cu Coreea.

Toți membrii familiei și-au schimbat prenumele când au ajuns în URSS. Cele coreene erau prea complicate și am vrut să ne integrăm. Când bunica Elena auzea la radio cum americanii îi vorbeau de rău pe sovietici, zicea : «Mincinoșii dracului!». Bunica era convinsă că Uniunea Sovietică le-a salvat viețile. O țară care dă adăpost oamenilor nu poate să vrea război. Chiar dacă nu era adevărat, așa i se părea ei.

Bunica n-a povestit niciodată despre viața din Coreea de Nord. N-a vrut să-și amintească de grozăvia refugiului, când au fugit de război, în miezul nopții, cu zeci de rude și o droaie de copiii. Mulți oameni au murit pe drum. Nu a uitat însă niciodată de casă. Plângea de fiecare dată când vedea dansuri coreene și auzea melodii tradiționale.

Am simțit lipsa tatălui de când mă țin minte. Părinții s-au despărțit chiar înainte să mă nasc, tatăl nici nu știa că urma să apar pe lume. A aflat când era deja prea târziu să schimbe ceva.

L-am văzut o singură dată. Eram în clasa I. A venit să mă vadă la școală. Țin minte momentul când a intrat în clasă – nu-l cunoșteam, nu știam că mi-e tată, dar când m-a privit, parcă am simțit o împunsătură în inimă.

Am aflat cine este doar când am ajuns acasă. A venit să discute cu mama, dar ea a refuzat să-l asculte. Nici eu n-am vrut să vorbesc cu el, am tăcut tot timpul cât a stat la noi. După asta, nu l-am mai văzut niciodată. Când aveam 12 ani, am primit de la tata o scrisoare. Și-a cerut iertare că nu mi-a fost alături toți acești ani. Am continuat corespondența câțiva ani.

Am ajuns în Moldova datorită soțului Gheorghe. În anii ’70, a fost repartizat la muncă în satul Nikolaievka din Orhei.

Mama nu vroia să mă mut în Moldova. Credea că moldovenii sunt țigani. Primăvara, în Kazahstan veneau șatre de țigani care făceau sape și obiecte din fier. Când îi întrebam de unde sunt, spuneau că sunt din Basarabia.

Părerea mea despre moldoveni s-a schimbat când ne-am mutat în satul Sirota. Oamenii m-au primit foarte bine, colegii de la muncă mi-au devenit prieteni, iar cu elevii de la școala în care predam limba franceză făceam serate și mergeam în excursii. Dacă vrei să înțelegi un om, trebuie să-i vorbești limba . Asta am înțeles atunci. Trebuie să știi limba țării în care trăiești.

Mă consider moldoveancă. Fiul meu vorbește româna perfect. Am insistat pe acest lucru în educația lui. Cu soțul vorbesc rusă, dar îl dojenesc în română. Îmi pare că sună mai bine! Totuși, când scap un oftat din adâncul inimii, e în limba coreeană. Nu-l pot exprima în cuvinte, nici măcar nu mai țin minte limba, dar simt că e în coreeană.”

„M-am născut în satul Goleni, un sat get-beget ucrainean. Alături este satul Ruseni – un sat de moldoveni. Era o mare onoare ca băieții din Goleni să se însoare cu o moldoveancă din Ruseni, iar domnițele de la Ruseni se îndrăgosteau lulea de ucrainenii de la noi.

Cu băieții din Ruseni apăreau conflicte dintr-un singur motiv – fetele. Ne băteam lângă râu, rezolvam problema, după care mergeam să ne distrăm împreună. Când era hram la Goleni – jumătate din satul Ruseni venea la ucraineni și invers. Nimeni nu-și punea problema naționalităților.

În zilele de odihnă, tinerii se adunau lângă Casa de Cultură, unde niște «хлопцы»* cântau cântece ucrainene. Urcau la biserica din deal, cântau la școală și se întorceau, tot cântând. Era ca un concert în mișcare, iar oamenii ieșeau în stradă să-i vadă pe acești tineri frumoși.

Nu știu ce să zic când aud cum unii dintre politicieni îndeamnă la dezbinare. Poate au crescut doar la oraș? Cred că nu înțeleg cât de amestecate sunt familiile de la sate, nu le mai poți despărți! Despre care diferențe putem vorbi?

Pe noi, ucrainenii, ne irită declarațiile «șoimilor patriei» care parcă vor să ridice un zid între aceste două popoare. E imposibil să faci acest lucru! Niciodată n-aș ataca un moldovean. Prietenii și rudele mele sunt moldoveni, e moldovean și cel mai iubit nepoțel.

După părerea mea, neînțelegerile legate de diferitele naționalității încep de la Chișinău, la cel mai înalt nivel. Mă enervează sintagma «vorbitori de rusă». Țin minte, eram la o ședință locală chiar în perioada când începuseră conflictele despre limba oficială. La un moment dat, o cunoștință se întoarce spre mine și-mi spune: «Auzi, mă’? Toată viața am fost evreu. Cum am devenit vorbitor de rusă?».

Dacă vecinii merg în ospeție, iau câte ceva unul de la altul. Cineva face mâncare bună, cineva știe cum să îngrijească grădina. Pentru Moldova toate naționalitățile sunt o comoară. Oamenii sunt gata să împărtă cu toată lumea tot ce au învățat de-a lungul timpului și s-a transmis din generație în generație.

Poate e rău că ne pierdem rădăcinile istorice, dar sunt sigur că acest melanj etnic e spre binele Moldovei.

Ucrainenii sunt la fel ca și restul moldovenilor. Ne dorim și noi pace, o țară prosperă. Dar avem nevoie de un pic de înțelegere din partea celorlalți. Nu vrem să ne simțim marginalizați în propria țară.”

Хлопцы* (l. rusă) - tineri ucraineni

„Bulgarii basarabeni erau considerați cândva trădători de patrie. Nu au fugit însă pentru că n-au fost credincioși propriei țări, ci ca să supraviețuiască, ca să păstreze Bulgaria lor. Astăzi, anume bulgarii din Moldova și Ucraina respectă tradițiile care s-au pierdut demult în Bulgaria contemporană.

M-am născut în satul Ursoaia. Aici au trăit părinții mei, tot de aici sunt și bunicii mei. Podul de la Ursoaia desparte satul în două – de o parte trăiesc moldoveni, iar de alta bulgari. Relațiile dintre oameni au fost prietenoase dintotdeauna, suntem consăteni totuși, nu-i așa?

Mama mea, Lina Koeva, avea 11 ani când familia ei a fost inclusă pe listele de chiaburi ce urmau să fie deportați. Tatăl ei, Afanasi, a decedat imediat după ce au aflat că vor fi deportați. Cu toate că ea și cu sora Eudochia au rămas orfane de un părinte, au fost trimise în Siberia împreună cu mama lor în 1949.

În Siberia, Eudochia se îmbolnăvește și moare la doar 18 ani. Cade la pat și mama Varvara. La 12 ani, Lina Koeva era nevoită să mulgă vaci toată ziua ca să poată lua o cană cu lapte și să i-o ducă mamei sale. Până în ziua de azi e sigură că familia lor a fost deportată în Siberia pe nedrept.

După moartea surorii, neștiind ce să mai facă, mama mea i-a trimis o scrisoare lui Iosif Stalin. Îl ruga să-i permită familiei ei să plece acasă. Apoi a mai trimis una. În 1955, a venit un decret semnat de Stalin, prin care li s-a permis să se întoarcă acasă. Nu poate spune nimeni dacă rugămințile unei copile disperate au ajuns la Stalin, dar mama e sigură că a fost meritul ei: «I-am scris că nu am tată, că mama e bolnavă. Pur și simplu, i-am înșiruit istoria vieții mele».

La o lună după ce au ajuns în Ursoaia, mama ei moare. Fără părinți și fără rude, Lina Koeva a rămas singură pe lume la 17 ani. Cei șase ani petrecuți în Siberia i-au lăsat răni în suflet pentru toată viața. Plânge când își amintește de represiunile sovietice, de parcă le-ar retrăi.

După întoarcerea din Siberia, viața mamei a fost extraordinar de frumoasă. S-a căsătorit cu tata, Pavel Minkovski, și-a făcut mulți prieteni, a fost apreciată la muncă și trăiește în belșug. Mă supără însă că preferă să-și amintească de greutățile din adolescență decât de momentele plăcute din viața de după Siberia. Discutăm despre greutățile din perioada sovietică la fiecare reuniune de familie. Frica ei a fost prea mare, n-o poate uita nici după zeci de ani.

Mă mândresc că sunt bulgară, că sunt parte a unei națiuni cu o istorie măreață în spate. Bulgaria a fost sub jugul otoman cinci secole. Le tăiau capurile, le tăiau mâinile, însă nu au reușit să le stârpească limba și religia creștină.

Dar cât de frumoasă și atractivă n-ar fi Bulgaria, niciodată nu aș pleca din Moldova. Aici e casa mea, părinții mei, aici sunt înmormântați strămoșii mei. Nimic nu-mi poate fi mai drag decât acest meleag moldovenesc.”

„Am fost «găgăuz curat» până la 5 ani, când surorile mele mai mari au început să mă învețe limba rusă. Pe atunci, școli cu predare în limba găgăuză nu erau, ca și acum, de altfel. Acasă vorbeam în găgăuză, iar la școală rusă. Încetul cu încetul, bilingvismul a devenit o normalitate.

În 1944, când URSS «a eliberat» Moldova după cum spun unii sau «a ocupat-o» după cum spun alții, exista o interdicție de înrolare a găgăuzilor în Armata Roșie. Stalin îi considera periculoși, fiindcă erau considerați străini. Nu erai înrolat în armată, ci dus la muncă forțată în regiuni ca Siberia, Ural și Donbass.

Găgăuzilor nu le place să plece de acasă, sunt foarte legați de pământ. Nici tatăl meu, Petru Terzi, nu a vrut să plece din satul natal Cișmichioi, dar nu puteai să refuzi. Avea 22 de ani și a plecat să lucreze în minele de șist din orașul rusesc Sîzran, regiunea Kuibîșevsk. Acasă a lăsat-o pe mama Elena și pe sora Anastasia.

Era vreme de război și s-a petrecut ca la război. De la acele munci silnice multă lume nu s-a mai întors: unii au murit pe drum de frig și de foame, alții s-au îmbolnăvit din cauza condițiilor de muncă, au fost și cei care au rămas benevol.

Mama își făcea griji pentru tata, însă n-a observat cum moartea se apropia de casa lor. A început o secetă devastatoare. Cișmichioi a pătimit enorm în urma foametei. Istoria a fost foarte crudă, luându-i o treime din populație și lăsându-l mai sărac ca niciodată.

Mama i-a scris un răvaș tatălui că acasă nu se mai poate trăi. Nu știu cum tata a reușit, dar s-a învoit de la muncă ca să-și ia familia cu el în Rusia. Practic, i-a scos din ghearele morții – imediat după ce au plecat situația s-a înrăutățit.

Drumul spre Rusia a durat aproape o lună. Părinții îmi povesteau că trenul era arhiplin. Tata a pus-o pe sora într-un sac, ca să-i fie mai comod să ducă o copilă de-o șchiopă, a apucat-o pe mama de mână și au luat cu asalt trenul. Toată viața sora l-a dojenit pe tata: «Nu-mi vine a crede că m-ați dus în sac în Rusia!».

Mama era sigură că nu vor supraviețui. Oamenii mureau în vagon, trenul se oprea pentru câte două minute ca să fie aruncate cadavrele și tot așa. Nici vorbă de înmormântare, trenul trebuia să meargă înainte. Omenii fugeau de foamete cu orice preț.

În 1948, familia mea s-a mutat în Ufa. Acolo aveau deja un apartament, trăiau la un nivel cu ceilalți. M-aș fi născut în Rusia dacă n-ar fi fost dorul tatălui meu de casă.

După moartea lui Stalin, tata a venit în concediu la Cișmichioi și a văzut că lucrurile s-au schimbat spre bine. Când s-a întors, a început să o înduplece pe mama să revenim acasă. Îi vorbea despre casa noastră pustie, despre mormintele neîngrijite ale strămoșilor, că ne va fi mai bine alături de ai noștri, fiindcă în Rusia suntem străini.

Mama era categoric împotrivă, îi plăcea viața pe care o duceau în Ufa. Era sigură că atunci când se vor întoarce, vor munci din greu ca fermieri. Așa a și fost. I-a reproșat acest lucru tot restul vieții: «Ți-am spus că nu trebuia să ne întoarcem? Acum, muncim pământul de dimineață până noaptea, dar acolo aveam salarii mari!». Tata nu a regretat însă niciodată.

Găgăuzii sunt mai uniți ca moldovenii. Nici nu avem încotro, altfel găgăuzii n-ar fi rămas ca etnie aparte pe harta lumii.

În Moldova, încă există stereotipul că găgăuzii au un statut cel puțin neclar. «Ați venit aici. Ce vreți de la noi?», spun unii moldoveni. Găgăuzii nu înțeleg aceste reproșuri: vrem ceea ce vreți și voi – o țară prosperă care își construiește de sine stătător viitorul.

Bulgarii pot pleca în Bulgaria la nevoie, ucrainenii – în Ucraina. Găgăuzii însă nu au unde pleca. Nu avem altă patrie decât Moldova.”