Am publicat Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel în anul 1992. Titlul cărții, alături de viteza cu care am scris-o și chiar tonul meu de-a lungul acestui volum academic demonstrează că am fost poate prea euforic. Acolo unde Stalin decidea cândva politici de stat și întreaga dispoziție socială, apăruse Havel. Imaginea dictatorului demonic era înlocuită de melancolicul dramaturg. Un sistem apăruse prin invazii, celălalt prin proteste pașnice. Doar cineva care a fost apărătorul libertății putea evita euforia, entuziasmul fără limite. Desigur, eram un fan al libertății, dar cartea mea se încheia mai degrabă cu un mic avertisment despre demonii care nu pot fi ușor eliminați, în special cei care trăiesc în inimile cetățenilor obișnuiți și liberi. Mă temeam că democrația era greu de împământenit și chiar mai greu de acceptat la nivel popular. Democrația este un lucru complicat, uneori aproape frustrant. Simțeam că aici este problema.
Pe parcursul anilor 1990, n-am scăpat de această neliniște. În vreme ce Uniunea Europeană și NATO se extindeau sau se pregăteau să-i primească pe frații și surorile Europei rătăcite, și în vreme ce democrația funcționa aproape bine, am rămas convins că mișcări marginale ale urii, de stânga sau de dreapta, se încăpățânau să existe. Și am crezut că aceste mișcări au potențialul de a subjuga inimile unui mai larg segment al populației, aceeași oameni care pentru moment păreau angrenați în democrație (sau cel puțin așa părea, așa credeam toți, așa credeau oamenii/subiecții înșiși). Pe la mijlocul anilor ’90 am scris Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Eastern Europe. Publicată în 1998, credeam (așa cum sugerează și titlul) că miturile strămoșilor, ale măreției celeste și dușmanilor perfizi, care duseseră la o politică autoritară și chiar la război, rămâneau o opțiune reală pentru soarta Europei de Est. Mă temeam că gândurile exclusiviste care aparțin caselor de nebuni pot repurta un succes zdrobitor și chiar câștiga în popularitate.
Europa de Est - vedem astăzi - îl aștepta pe Perón. Mă refer la Juan Domingo Perón, impostorul populist argentinian. Oricine poate promite orice, oricui, mai ales dacă vrea să distrugă democrația, să anuleze libertatea sau să cultive parade și mitinguri de masă spectaculoase, poate într-o zi să găsească o șocant de mare, entuziastă, chiar turbată (dar cu siguranță oarbă) susținere populară. Miturile sunt pur și simplu mai atrăgătoare ca argumentele raționale pentru că satisfacția utopică (sentimentul echității) este mult mai interesantă pentru oameni decât, să spunem, responsabilitatea morală de a susține necondiționat și a apăra drepturile omului.
Ceea ce se putea petrece în Europa de Est, eram convins pe atunci, ar fi ceva neapărat legat de trecutul comunist și chiar fascist. Însă știam - și am examinat aceste lucruri în Fantasmele salvării - că aceleași mișcări de tip fascist se pot ivi în Europa de Vest. Desigur, acestea ar găsi fundamente și contexte diferite, angoasele unei societăți și vulnerabilitățile unei culturi, dar, în final, ar reprezenta cam același lucru. Asemeni neo-fascismului în Europa de Est, o versiune adusă la zi a fascismului ar putea miji și în Occident. Lipsindu-i o existență totalitară recentă și un lung coșmar care să-i preceadă, acest gen de mișcare și-ar găsi ușor propriile origini și ar avansa pe scena politică în același fel. Se poate întâmpla și în Europa occidentală pentru că aceste erupții nu sunt logice sau prescrise, ci pur și simplu legate de natura umană (cel puțin în societățile democrației de masă). În opinia mea, ele sunt legate de tentația de a abandona empatia în numele mândriei, dar și din ceea ce Erich Fromm numea a fi, în anii 1930, teama de libertate.
Să explic, pe scurt, cum anume s-a petrecut acest fenomen în Europa de Est. El ar putea avea, desigur, un impact major asupra Uniunii Europene, după cum s-a și văzut până acum. Zona gri a tranziției și moștenirile leniniste s-au transformat vizibil la începutul noii ere. În analizele mele asupra fenomenelor și mișcărilor politice contemporane, mă uit mai ales la punctele slabe ale perioadei anilor 1990 și 2000, la cum anume au început toate acestea să se manifeste ca pericole din ce în ce mai clar definite. Desigur, nu doar potențialitatea, ci și realitatea însăși este destul de sumbră în acest moment, așa cum o demonstrează Ungaria, Brexit și Trump, printre multe alte exemple.
