În Franţa, romanul nu-i un gen literar oarecare – este o instituţia, ba chiar o Academie. Faptul că Ultimul dintre noi, de Adélaide de Clermont-Tonnerre (n. 1976), Pandora M, 2017, a fost distins cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze (2016) e mai mult decât un gest de recompensă, este o consacrare.
„Trecutul irupe în prezent…”, uneori c-o forţă devastatoare greu de înţeles, dacă nu dai de rădăcina răului. Născut în chiar ziua (şi locul!) teribilului bombardament al oraşului Dresda, în februarie 1945, cu preţul vieţii mamei sale, care apucă totuşi să-şi vadă progenitura şi chiar să lase cu limbă de moarte: „Numele lui este Werner. Werner Zilch. Nu i-l schimbaţi. E ultimul dintre noi”, tânărul newyorkez de 24 de ani (suntem deja pe Manhattan, în 1969) se îndrăgosteşte fulgerător de-o frumuseţe blondă, a cărei gleznă „delicată, cabrată, strânsă în bareta unei sandale albastre” îi atrage atenţia. Este punctul de plecare al unei poveşti de dragoste, care se-ntoarce însă în lecţie de istorie, căci Werner Zilch e de origine germană, chiar dacă crescut într-o familie americană de adopţie, iar Rebecca e fiica magnatului evreu Nathan Lynch şi a violonistei Judith Sokolovsky, fostă deţinută – de fapt, sclavă sexuală – într-un lagăr nazist. Nu-i de mirare aşadar că întâlnirea cu părinţii fetei se dovedeşte un dezastru pentru Werner, în persoana căruia Judith îl „vede” pe torţionarul său din SS. După asta, Rebecca se face nevăzută timp de 11 luni, iar odată reapărută, ţine să facă lumină în vieţile lor & a părinţilor lor: „Am venit înapoi, Werner, pentru că nu pot trăi fără tine. Eşti dragostea mea, bărbatul meu, viaţa mea. (…) Şi apoi, în seara asta am înţeles că durerea asta face parte din iubirea noastră. (…) dacă drumurile noastre s-au întâlnit, e pentru că această greşeală există şi pentru că noi doi, tu şi cu mine, trebuie s-o reparăm”.
Pentru asta, se impune o confruntare cu trecutul – şi astfel Werner află adevărata istorie a venirii sale pe lume („Din precauţie, brodasem pe toate hăinuţele tale ultima dorinţă a Luisei: «Acest copil se numeşte Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele, e ultimul dintre noi». Scrisesem de asemenea întreaga ta poveste pe două pagini de hârtie, în dublu exemplar, şi o cususem în dublura uneia dintre haine”), iar Judith are şansa să-şi înfrunte demonii trecutului, dar oare la aşa ceva se aşteptase: „A părut atât de lovită (…) Fără un cuvânt, părând că se sufocă, Judith a făcut stânga-împrejur şi (…) a părăsit camera”. Cum să nu-ţi aminteşti, în contextul dat, de celebra zicere: „Fie-vă teamă de dorinţele voastre – ele se pot împlini”?!
3 iunie ’19
