Tocmai când plănuiam să-mi reiau rătăcirile prin corespondența lui Mircea Eliade, spiridușii bibliotecii mi-au împins sub ochi cercetarea Lilianei Corobca din 2003, Alexandru Busuioceanu, un roman epistolar al exilului românesc, lucrare realizată în cadrul planului de cercetare al Institutului „G. Călinescu” și publicată la Editura Jurnalul literar. Deși Liliana
Corobca (născută în 1975 în satul Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova) este un nume tot mai frecvent în exegeza prozei contemporane (a publicat deja cinci romane), să nu uităm că ea e totuși cercetător științific, calitate în care a editat, între altele, cele două volume din Institutuția cenzurii comuniste în România, 1949-1977, publicate sub egida IICCMER în 2014. Nu-mi rămâne decât să-i doresc tenacitatea, dăruirea, viața lungă și norocul de care s-a bucurat Mircea Handoca în privința bio-bibliografiei lui Eliade.
Camaraderie, generozitate și întrajutorare sunt termenii (din păcate conotați negativ sau demodați astăzi) care formează, fără limitări și interese meschine, trepiedul solidarității intelectuale care i-a reunit în jurul lui Alexandru Busuioceanu pe Eliade, Cioran, N. I. Herescu, Victor Buescu, Alexandru Marcu, Al. Ciorănescu, Valeriu Papahagi, Alexis Macedonski (fiul, pictor, al poetului), Pamfil Șeicaru, C. Antoniade ș.a.
Corespondența a fost, o știm demult, forța cea mai coagulantă și stimulativă a exilului nostru, în pașoptism, junimism și criterionism, puntea cea mai îngăduitoare dintre comunitățile din Paris, Freiburg, München, SUA, Roma, Lisabona, Tenerife, Honolulu, Berlin, Londra, Salamanca ș.a. Faptul că, grație patriotismului (la limită, naționalismului) corespondența are darul de a poliza abraziunile, a justifica compromisurile și a efasa excesele cromatice ale politicianismului, face ca specificul angajărilor personale să nu afecteze înțelegerea reciprocă în perspectiva coagulării etno-spirituale. Pericolul comun, spectrul destrămării ființei naționale, i-a determinat pe toți „pribegii”, fie ei liberali, carliști, legionari, antonescieni, socialiști, maniști, titulescieni, fie franco-, anglo-, germano-, americanofili să acționeze solidar, entuziast și pilduitor chiar și astăzi:
„Lumea în care ne vom întoarce – dacă ne va mai fi îngăduit –, lumea noastră românească, va fi o lume de ruine. Cei de acolo sunt atât de nenorociți azi și vor fi poate mâine și mai nenorociți, încât nu mai putem aștepta vreo refacere de la ei. Oameni ca Sadoveanu și atâția alții sunt pentru noi pierduți pentru totdeauna. Și unul câte unul se vor pierde încă mulți pe care mizeria fizică și morală îi va îngenunchea” – îi scria Vintilă Horia lui Busuioceanu în august 1947.
Un an mai târziu, pe aceeași adresă, Mircea Eliade concluziona:
„Suntem obligați și de evenimente, și de destinul personal să colaborăm toți scriitorii români – dând astfel exemplu oamenilor politici”.
Chiar dacă unii au mizat pe autoritatea și prestigiul generalului Rădescu, sau pe fondurile dedicate de Mihai Antonescu sprijinirii elitelor noastre din exil, ca vârf de lance al rezistenței românești, în timp ce mulți alții încă sperau în rezervele financiare ale Mișcării Legionare, realitatea ne arată că, cel puțin la nivelul declarațiilor epistolare, energiile erau deplin angajate comunitar, în ciuda tristei faime a diasporei noastre: de ireconciliabilă dezbinare. Ca și în cazul corespondenței primite și emise de Mircea Eliade, fondul epistolar Busuioceanu extras de Liliana Corobca din cele șaizeci de dosare de la Arhivele Naționale Centrale (aici volumul I, 1942-1950) denotă aceeași disponibilitate generoasă în scopul strategic al înființării unei reviste unitar reprezentative, paralel cu înființarea unei Uniuni Internaționale a Românilor Liberi.
Busuioceanu plănuia o nouă serie a revistei „Gândirea”, cu subtitlul „Revista scriitorilor români din exil”, Eliade trudea de zor la „Luceafărul”, care, după două numere, dispărea odată cu sistarea sponsorizării din partea generalului Rădescu, timp în care prietenii își dedicau cărțile, se recenzau reciproc, își făceau recomandări și referate editoriale pentru traduceri, decupau cronicile din presa străină spre a-i face o bucurie autorului, se sprijineau în organizarea de conferințe, cursuri universitare sau vernisaje, își trimiteau medicamente, își făceau rezervări de camere la hoteluri sau se oferea fiecare ca gazdă celorlalți pe timpul vacanței, ori își schimbau convenabil sume importante de bani între Lisabona, Madrid și Paris potrivit evoluției cursurilor valutare.
Alexandru Busuioceanu (născut la Slatina în 1896 și decedat la Madrid în 1961) este prezentat de Mircea Handoca în Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. I, Criterion Publishing 2010, ca „docent în istoria artei la Universitatea din București”, cu cărți despre Pârvan și Andreescu, însă Florin Manolescu ne amintește în Enciclopedia exilului românesc, 1941-1989 că Busuioceanu a fost unul dintre fondatorii revistei „Gândirea”, alături de Blaga, Crainic, Cezar Petrescu și Gib Mihăescu, iar între 1943-1944 a fost directorul Institutului Român de Cultură din Madrid, ținând în paralel cursul de literatură română la Universitatea Centrală din capitala Spaniei. Florin Manolescu îl citează pe Mihai Zamfir, pentru care Alexandru Busuioceanu „a fost unul dintre cei mari. Statura sa intelectuală și morală îl face, în posteritate, egalul lui Mircea Eliade și Emil Cioran”. Și al lui Vintilă Horia, aș adăuga eu. Un Vintilă Horia care reprezintă figura tragică printre corespondenții lui Busuioceanu:
„Ceea ce mă dezgustă însă mai mult decât crâncena și naturalista mea luptă cu existența este așa-zisa colonie românească, dezlânată, incapabilă de a se consacra unui ideal, deși idealul e printre noi, mai mare și mai cumplit ca niciodată, această mediocră frământare valaho-bizantină care se consumă pe sine însăși în intrigării inutile și scabroase, incapabilă de a se consacra unei misiuni unitare. Românul peste hotare e o calamitate din punct de vedere românesc, un antiromân aproape. Patriotismul român este o treabă internă, o rezistență și niciodată o ofensivă. El există numai între limitele geografice ale României” – îi scria Vintilă Horia lui Busuioceanu de la Buenos Aires, în 25 august 1948. Tot el se plângea în octombrie 1947 de reticențele de colaborare financiară ale unor foști legionari, ajunși proprietari de societăți comerciale la Milano, caracterizați ca „sectari fanatici, care ne-ar putea fi totuși de folos, căci se mișcă cu ușurință dintr-o țară în alta și au pretutindeni nuclee bine organizate”.
În august 1947, Busuioceanu luptă să-l atragă pe Vintilă Horia în gruparea noii serii a revistei „Gândirea”:
„Dintre cei care a scos-o la început, eu singur mă mai bucur de soarta de a fi liber. Socotesc că e o datorie a mea să reînviez revista aceasta care e ca un simbol al culturii noastre (...) Va fi una dintre cele mai puternice arme subversive pentru a întreține acolo o mișcare națională. Cei care se bucură acum de favorurile regimului trădător și merg în pelerinaj la Moscova vor vedea că ne-am organizat, că le urmărim activitatea și nu suntem dispuși la vreo iertare. Vom avea, sunt sigur, cititori mai pasionați în țară chiar decât în străinătate”.
Dacă Vintilă Horia este figura tragică, contrapunctul său năstrușnic este aici Nicolae I. Herescu, cel însărcinat să-i trimită lui Busuioceanu din Lisabona la Madrid când zece cartușe de țigări Marlboro, când o mie de țigări Camel.
Cum se întâmplă frecvent cu „despuierile” de arhive epistolare, apar și aici peisaje picant-aluzive menite să dea o idee despre unele complicități inavuabile în jurnale sau memorii. Apropo de N. I. Herescu, cum să citim adecvat un final de scrisoare precum acesta: „Mi-e dor de Domnia Ta, de fete tinere și de vin bătrân”. Găzduit de Eliade la Lisabona în august 1944, Herescu notează bucuros că „toată lumea se întrece să ne răsfețe. E greu să te desparți de niște amfitrioni așa de delicioși. Herescu nu uită niciodată să-i transmită, în scrisorile către Busuioceanu, calde salutări „domnișoarei Antoaneta”, care aflăm că se numea Iordache, fiind asistenta-secretară a directorului Institutului Român de Cultură de la Madrid.
Inconturnabilul demon al frivolității anecdotice mă înghesuie să citez dintr-o scrisoare nedatată a secretarei Antoaneta către directorul Busuioceanu:
„Dragă Alexandru, trebuie să te văd astă seară neapărat. Sunt în culmea disperării și mă chinuiesc ca un câine. Voi veni, orice s-ar întâmpla, dacă nu-mi vei deschide, voi aștepta la ușă noaptea, de va fi nevoie. Nu mă poți lăsa în prăpastia în care m-ai aruncat aseară. Toată noaptea nu am dormit și-ți scriu la 4 dimineața. De ce m-ai înnebunit săptămânile astea cu vorbele, de ce mi-ai spus ieri seara că mă iubești la pierzanie, de ce m-ai făcut să mă aprind iar, ca pe urmă să distrugi totul? Te iubesc cum numai pe bărbatul meu l-aș putea iubi, de care numai moartea m-ar putea desface. (...) Te rog, nu amesteca excitația fizică, pe care tot timpul în aceste două săptămâni mi-ai întreținut-o, cu dragostea mea pentru tine, care începe să mă înspăimânte.
Te sărut de o mie de ori pe tălpi,
Antoaneta”.
O mostră de învolburare erotic-epistolară de care au dat dovadă, fiecare la vremea lui, și I. L. Caragiale, ca emitent, și mai ales Mircea Eliade, ca destinatar. De aici încolo, putem începe să discutăm relația între sinteza arhivistică și „romanul epistolar”.
