Dacă-i adevărat că la umbra marilor stejari nu creşte nimic, italianul Andrea De Carlo (n. 1952) este excepţia care confirmă regula – licenţiat în literatura modernă, fotograf, cântăreţ rock, într-o vreme asistent al lui Federico Fellini, însuşi Italo Calvino descoperindu-i talentul narativ şi prefaţându-i romanul de debut.
Cu astfel de „naşi” în ale culturii, n-ai nici un drept la impostură; or, tocmai despre autenticitate versus impostură este recenta sa Minunea imperfectă, Rao, 2019, „un roman în tonuri luminoase, dar intense şi pătrunzătoare, proprii unei comedii strălucitoare” (Massimo Mistero), şi care „marchează un punct de cotitură în scriitura lui” (ELLE).
Provence. Toamna. Un star rock irlandez, Nick Cruickshank, pe punct de a-şi celebra cel de-al treilea mariaj, ocazie cu care dă un concert de binefacere; o tânără italiană, Milena Migliari, proprietara unei gelaterii în care-şi exercită talentul de a prepara cele mai neverosimile îngheţate. El, văzând cum se destramă şi această ultimă poveste a lui de dragoste; ea, întorcând pagina în ce priveşte bărbaţii pentru a trăi în armonie cu Viviane. El sătul de ele, ea sătulă de ei. Ce-ar putea să aibă în comun?! Sunt de-ajuns trei zile ca să le schimbe destinele, iar câteva replici marchează turnura – Milena: „Eu mă consider aproape întotdeauna un fel de intrusă.”; Nick: „Şi eu.”; fata: „Dar tu ai inventat un stil, de-a dreptul. Am citit pe internet că se numeşte cool ca Cruickshank”; starul: „Da, cum să nu. Clatină din cap; i se pare o definiţie atât de prostească”. Urmează o scenă neaşteptată de dragoste – ca pentru a şterge? a pune în valoare? diferenţele –, din care va rezulta titlul cărţii, iat-o (pe foarte scurt, după ce că romancierul o descrie pe câteva pagini antologice de mare rafinament stilistic): „O priveşte foarte îndeaproape, îi zâmbeşte în modul acela specific lui. (…) Nu mai sunt ca într-o oglindă, ci în interiorul oglinzii. (…)
– Uite minunea imperfectă, spune el, zâmbind în continuare. La cel mai înalt grad de perfecţiune pe care l-ar putea atinge vreodată imperfecţiunea.”
(Iar ca povestea să nu aducă a idilă, urmează imediat o schimbare de registru: „Nick se întoarce şi o priveşte şi, chiar dacă îi zâmbeşte în continuare, expresia lui se schimbă.
– Am făcut-o de oaie.
Milena încuviinţează. O ştie şi ea.”)
Bine zis: „Un roman agitat al împăcării cu sine” (Il Corriere della Sera) – à lire sans modération!
12 octombrie ’20
