Linkuri accesibilitate

Anii ’80. Cu sacoșa spre comunism (II)


Falimentul politicilor economice ale regimului Ceaușescu începuse să fie vizibil încă de la sfârșitul anilor ’70. Pe 2 iulie 1978, cotidianul turc Hürriyet publica un articol despre vizita oficială efectuată de premierul turc, Turgut Özal, în România:

„Din moment ce România dorește să returneze datoria sa externă de 8 miliarde de dolari în 3-4 ani, s-a acordat prioritate exporturilor și s-au limitat importurile, în special bunuri de consum. Pe piața bucureșteană poți găsi cel mult produse autohtone […] În timpul discuțiilor cu Ceaușescu, Özal a observat că președintele pune un accent special pe chestiunile economice și se simte extrem de strâmtorat din cauza datoriei externe”. [sursa: HU OSA 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – Criticism 1978-1986, Box 543, Item. 2600, f. 1.]

Câțiva ani mai târziu, într-un articol din 25 octombrie 1984 apărut în Financial Times, se semnala faptul că România și-a surprins scepticii creditori occidentali prin achitarea unei facturi de datorii în valoare de 1.5 miliarde în primele 9 luni ale anului respectiv. Același articol sublinia însă faptul că prețul adaptării rapide a României a fost o reducere drastică a consumului intern, evidentă din deprimantele cozi la achiziționarea unor produse de bază [sursa: HU OSA 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – General 1980-1989, Box 543, Item. 3200, f. 522.]

În tot acest timp, propaganda oficială marșa pe ideea dezvoltării fără precedent a economiei și creșterii standardului de viață. Spre exemplu, agenția de știri Agerpres furniza cu regularitate materiale despre „situația excelentă” și „în continuu progres” din România: Ana Mureșan—ministrul român al comerțului exterior, declara într-un interviu că, „în anul care trecuse, aceeași perioadă [1980], fiecare familie a putut cumpăra în medie bunuri în valoare de peste 30 de mii de lei, cu 10 mii de lei mai mult decât în 1975. Tendința creșterii și diversificării volumului de bunuri vândute către populație caracterizează de asemenea actuala perioadă”.

În contrast cu raționalizarea de după cel de-Al Doilea Război Mondial, care a durat până în 1954, sistemul de cartele alimentare reintrodus după 1981 ca parte a programului de alimentație rațională a variat considerabil de la un loc la altul, de la o zonă la alta, potrivit principiului „auto-suficienței”.

De la o zonă la alta a țării, în funcție de specificul economic diferit și de capacitatea de producție din zonele respective, în funcție de numărul și profilul socio-economic al populației, acest lucru a însemnat că rațiile de alimente și modelul de cartelare puteau fi ușor variabile. În acest context, putem vorbi de anumite regiuni în care cartelizarea nu constituia expresia cea mai acută a penuriei (nefiind, totuși, cu mult îmbunătățită).

Cartelele din anii ’80 nu garantau și găsirea produselor în galantare. Cantitatea acestora varia de la o lună la alta. O cartelă putea fi folosită doar la un magazin specificat și nu exista un termen precis de valabilitate. În lumina lipsei acute de alimente şi a strictei raționalizări, oferta guvernului român de a trimite pachete cu ajutoare regiunii Ruhr, a părut, după cum semnala un ziar german, cel puţin cinică (vezi numărul Stuttgarter Zeitung din 26 februarie 1988; potrivit unui corespondent Radio Europa Liberă aflat la Bonn pe 26 februarie 1988, un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe al RFG confirmase oferta).

Nicolae și Elena Ceaușescu
Nicolae și Elena Ceaușescu

Tot în 1987, o cartelă de acest tip, aparținând unei familii de 3 persoane din Brașov, a ajuns în Occident. Cartela indica faptul că alimentele raționalizate în Brașov (oraș care avea un statut cumva preferențial, fiind la acea dată al doilea oraș ca mărime din România și un important centru industrial) au fost în cel mai bun caz minime în intervalul ianuarie–noiembrie 1987. După 15 noiembrie, cantitățile au fost ușor crescute. Pentru Brașov, au fost emise în acel an 120.000 de cartele, iar potrivit anuarului statistic, populația orașului era de aproximativ 300.000 locuitori (Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1986, Bucureşti, Direcția Centrală de Statistică, 1987, p. 16.)

Cartela era netransferabilă şi, odată pierdută, nu se reînnoia. În dreptul fiecărei luni erau desenate 6 mici pătrate corespunzând următoarelor produse: zahăr, ulei de gătit, făină, mălai, carne şi unt. Un „X” în căsuţa respectivă însemna că produsul acela fusese achiziționat, dar nu se specifica nicio cantitate (ceea ce ne arată că statul comunist nu asigura un minimum). Proprietarul cartelei ajunse în Vest notase pe spate, în detaliu, fiecare achiziție. Deşi cartela aparținea unei familii de 3 persoane, alte surse indică faptul că aceste raţii erau echivalente cu cele pentru o singură persoană. Potrivit unei publicații de limbă maghiară din Novi Sad, cei care veneau din Iugoslavia în România luau cu ei cantități mai mari de pâine pentru a le vinde aici [Magyar Szó (Novi Sad), 16 februarie 1988]

Lipsa acestor produse era întrucâtva suplimentată pe „piața neagră”. Uneori, puteau fi găsiți țărani care, în ciuda restricțiilor, vindeau fructe și legume la oraș. Prețurile erau totuși foarte mari. Chiar mai mari erau prețurile pe piața neagră, acolo unde reapăreau în mod misterios produsele care dispăruseră din magazinele de stat. Cafeaua, ciocolata sau alte produse trimise de rudele din străinătate erau vândute aici la supra-preț. Cei care nu-și puteau permite să cumpere „pe sub tejghea” sau de la țărani, alegeau să fure câte ceva de la fermele de prin împrejurimile orașelor, să gătească în pădure sau să schimbe porcul furat pe alte produse. Avem aici o adevărată strategie a supraviețuirii, pe care fiecare dintre români trebuia să o dezvolte.

Coada devenise un fenomen social în ultima parte a regimului comunist românesc. Astfel de aliniamente interminabile erau marca fiecărui oraș din RSR, fie zi, fie noapte. Oamenii ieșeau din uzine pentru a-și relua locul la aceste cozi, pentru a înlocui rude, copii, pentru a reintra în posesia sacoșelor goale. Populația coborâse în stradă in corpore, informatorii, miliția comunistă puteau astfel să opereze mult mai ușor. Românii deveniseră o masă de manevră docilă, înfometată, preocupată doar de supraviețuirea fizică.

Vânzătorii deveniseră oamenii zilei. Cine avea în familie un gestionar de magazin, de aprozar, sau un vânzător, sau o bucătăreasă de cantină, era fericit. Adevărate rețele subterane au fost create în jurul obsesiei consumiste, iar aceste profesii erau veriga centrală. Solidaritatea, bazată de cele mai multe ori pe un interes foarte precis, funcționa şi ea pe canale dintre cele mai diverse.

Buletinul de Bucureşti devenise un fel de cheie pentru o ușă care dădea într-o lume sensibil mai bună. Cine era din provincie nu putea cumpăra nimic din Capitală. Cum Ceaușescu semna personal aprobările pentru buletinele de Bucureşti, și asta doar dacă aveai un serviciu în acest oraș, varianta cel mai des utilizată a fost cea a căsătoriilor. Foarte mulți rezidenți ai Capitalei ajunseseră să ceară bani celor din provincie, cărora le asigurau prin căsătorie mult râvnitul act de identitate.

Vorbim aici de două realități suprapuse, cea oficială, și cea a „descurcatului cotidian”. Astfel, „creșterea continuă a calității vieții oamenilor muncii” pe care partidul o punea la căpătâiul programului de alimentație rațională și a altor sintagme ideologice se traducea, de fapt, prin foamete și sărăcie lucie. Cuvinte al căror înțeles dureros nu le este străin celor care au trăit în RSR, în anii ’80...

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG