Într-o lume post-totalitară care trăiește în parte între nostalgii față de un trecut fie prea repede uitat, fie idealizat în necunoștiință de cauză, și un anticomunism predominant resentimentar, a reaminti mărturiile unor martori ai vremii este mai mult decît util.
Pe urmele relației cu totul speciale dintre Yehudi Menuhin și părintele său spiritual George Enescu, am parcurs recent memoriile, pline de spirit, observații pătrunzătoare și ironie, ale Dianei Gould Menuhin, soția violonistului.*
Un capitol special, instructiv și amuzant în același timp, este dedicat unei călătorii de concerte efectuate de Yehudi și sora sa Hepzibach, împreună cu Diana Menuhin, în Rusia anului 1962, la sfîrșitul epocii lui Hrușciov. O călătorie ce avea să-i conducă și la Chișinău.
În noiembrie 1962, cei trei aterizau la Moscova, întîmpinați de prietenul lor, violonistul și dirijorul Rudolf Barșai, și de Galia, ce avea să le fie ghid din partea agenției Inturist și, implicit, om de legătură cu autoritățile sovietice. Călătoria începea de la aeroport într-o „mare mașină neagră și antică și – scrie Diana Menuhin – „mă întrebam dacă din ea nu fusese tocmai scos sicriul unui dușman al regimului.” Hotelul în care au fost găzduiți era „o clădire hidoasă de 25 de etaje, etalat asemenea unei găini căzută cloșcă”, și al cărui „interior avea alura unei încrucișări între o mare gară în ruină și o morgă”. Acolo, erau conduși „într-o sală de restaurant ca roasă de molii, iluminată violent de neon, cu o orchestră zgomotoasă cîntînd un jazz mizerabil, în timp ce am așteptat timp de două ore să ni se aducă două feluri de mîncare lipsite de orice gust. Grămezi de pîine neagră împodobeau toate mesele, consumabile cu condiția să scuturi praful de pe ele, să le rupi în bucățele mici și să le sugi”.
După o noapte dormită în frig, a doua zi, în ajunul plecării spre Leningrad, Diana îi declara ghidului lor că, la întoarcere, este dispusă să locuiască „oriunde, de la un garaj pînă la un bordel, dar nu - și repet!, nu - în acest mausoleu pentru ființe vii.”
Istoria cu masa se repeta în prezența lui Igor și a Natașei Oistrah: „Nu erau decît cinci mese de servit, neglijate de o ceată de chelnerițe, care sporovăiau într-un colț cu șeful de sală. Mi-am imaginat, prin urmare, că întîrzierea se datora cuptorului cu lemne din bucătărie; sau, poate că, în ciuda marii revoluții, rușii nu reușiseră încă să se debaraseze de spectrul lui Oblomov al lui Goncearov, care și-a consacrat întregul prim capitol al acestui roman extraordinar pentru a-și extrage eroul din pat.”
În trenul spre Leningrad, cu vagonul de dormit foarte comfortabil, pe masa compartimentului găseau „o farfurie cu biscuți ca din cauciuc, de o vîrstă greu de determinat”, iar ceaiul care li se servea „avea pe fundul ceștii un centimetru de sediment roșcat; dar l-am băut fiindcă era agreabil călduț și, la urma urmelor, ce primejdie era de întrevăzut în a înghiți un amestec de praf de cărbune și de pietriș?”
Diana Menuhin, avea să viziteze cu o doză de emoție Teatrul Mariinski, pe atunci, nota fost balerină, „rebotezat Kirov, pentru a-l expurga de orice urmă monarhică, și unde toți profesorii mei s-au format, au debutat, au dansat”, iar apoi Muzeul Ermitaj, unde în 1962, începea să fie „scuturată de praf și agățată iar pe pereți colecția magică de impresioniști, adunată de Șciukin și Morozov, și care stătuse pînă atunci închisă în pivințe ca expresie a «decadenței»”.
Înregistrarea recitalului lui Menuhin la Moscova (1945)
Călătoria continua la Kiev, unde doar plimbările matinale o împiedicau „să-și dea sfîrșitul din cauza deprimării cauzate de hotel, cu ferestrele lui murdare..., cu veșnicile mese imposibil de mîncat și cu timpul lor pierdut, și întreaga stagnare asemenea unei canalizări astupate, care era cea a unei societăți strivită de birocrație și absența oricărei motivări”.
Aveau să urmeze, Lvov, Odesa, apropiată de Crimeea locul de origine al mamei lui Menuhin, și, în fine Chișinăul, unde ajungeau în ciuda „birocrației tentaculare”, cum o numește Diana. De la Filarmonica din Chișinău li se comunica că nu exista nici o confirmare pentru vreun concert, dar că „li se trimitea totuși un avion privat sau o excelentă mașină, pentru călătoria de numai 165 de km”.
„Am plecat spre Chișinău cu mașina, pe drumul ce ni se recomandase ca excepțional, sărind în aer peste dîmburi, cu smucituri ale mașinii prin noroiul care se lipea de tot, ca o ciocolată topită. [...] Brusc am văzut o inscripție «Republica Moldova», în spatele a ce mi se păreau a fi case din lemn, cu acoperișuri de paie, cu sculpturile admirabile ale artei populare bizantine, pe porți, pe partea de sus a casei și în jurul ferestrelor. [...] Galia, am exclamat, „Rossia” în sfîrșit! – Nu, Diana, este o republică sovietică. – Da, bine, dar nu au reușit să o distrugă cu totul, încă, nu?”
Diana Menuhin continua - în memoriile ei publicate în 1984 – „Adevărul trebuie spus că această țară fusese română și că România apărea în perdelele de catifea aurită pline de praf și în toate femeile îmbrăcate în veșmintele lor cele mai frumoase din mătase și satin; se manifesta un adevărat sens al evenimentului pe care nu-l mai întîlnisem în altă parte. Yehudi, modificîndu-și instinctiv programul, a cîntat Sonata pentru vioară a lui Enescu și am fost aproape sufocați de mulțimea entuziastă...”
*Diana Menuhin, Life with Yehudi. Fiddler's Moll, St. Martin's Press, New York: 1964.
