Aminteam în articolele precedente, că asupra Conferinței de la Paris a exercitat un anumit timp presiune „Conferința politică rusă”, care prin notele din 22 martie, 24 iulie, 25 septembrie, 25 noiembrie și expunerea lui Maklakov din 2 iulie 1919, încerca să demonstreze dreptul rusesc asupra Basarabiei și să arate caracterul ilegal al Unirii Basarabiei cu România, votată la 27 martie 1918. Printre multiplele tertipuri diplomatice și politice la care delegația rusă a apelat în apărarea intereselor sale în Basarabia a fost propunerea de organizare a unui plebiscit, prin care populația locală să se pronunțe dacă dorește să rămână la România sau să revină la Rusia.
Chestiunea plebiscitului ca modalitate de soluționare a multiplelor probleme teritoriale apărute la sfârșitul Primului Război Mondial era una foarte populară la Conferință, unele tratate de pace conținând expres prevederea ca ele să fie desfășurate în zonele de litigiu, în special în cazul teritoriilor germane și austriece. Cele mai cunoscute au fost plebiscitele din regiunea Schleswig, aflată între Germania și Danemarca, desfășurate la 10 februarie și 14 martie 1920; plebiscitul Carinthian, care s-a ținut la 10 octombrie 1920 în zona de frontieră dintre Austria și Regatul Sârbo-Croato-Sloven; plebiscitul din Silezia Superioară, organizat la 20 martie 1921, în vederea delimitării frontierei între Germania și Polonia.
Ideea desfășurării unui plebiscit în Basarabia a apărut la începutul anului 1918 din partea guvernului Ucrainei, care în contextul negocierii condițiilor de pace cu Puterile Centrale, invoca paternitatea unor anumite regiuni ale provinciei, locuite prioritar de ucraineni și care și-ar fi dorit alipirea la Ucraina. Ulterior, această poziție va fi preluată de emigrația rusă și reprezentanții guvernului Kolceak, apoi de bolșevici. Una din primele inițiative privind organizarea plebiscitului în Basarabia a venit din partea unor reprezentanți ai Consiliului Orășenesc Chișinău, care în frunte cu fostul primar Alexandr Schmidt, adresau la 8-10 noiembrie 1918 un memoriu ambasadorilor și atașaților militari ai Puterilor Aliate, aflați la Iași, în care-și exprimau speranța că la Conferința de internațională, „care se va desfășura după încheierea păcii universale, Basarabiei i se va oferi posibilitatea exprimării voinței sale printr-un plebiscit”.
Chestiunea plebiscitului în problema basarabeană va fi lansată la Paris de asemenea la sugestia reprezentanților provinciei, opozanți ai unirii cu România. Astfel, pentru a susține cauza rusească la Conferință au sosit în primăvara anului 1919 - A.N. Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, Alexandr Schmidt, fost primar al Chişinăului şi Vladimir Țîganko, fost deputat în Sfatul Ţării. Aceştia pretindeau că fuseseră trimişi de un „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc” ce funcţiona la Odessa. Delegaţia a intrat în contact cu „Conferinţa Politică Rusă”, aceasta asigurându-i tot concursul în susţinerea tezei ruse în dauna Unirii Basarabiei, căutând să demonstreze opiniei publice şi delegaţilor Conferinţei că Unirea Basarabiei a fost „smulsă prin forţă şi corupţie”. Krupenski şi Schmidt au fost cei care au lansat ideea plebiscitului pentru Basarabia, pentru a atenua influenţa pe care problema Basarabiei putea să o aibă asupra raporturilor Puterilor Aliate faţă de Rusia.
Toate cercurile emigraţiei ruse au propus soluţionarea problemei Basarabiei prin plebiscit, deosebiri existând doar asupra extinderii sale. Grupul lui Krupenski a propus plebiscitul pentru întreaga Basarabie. Delegaţia rusă, reprezentată de Maklakov, a propus plebiscitul exclusiv pentru regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent, adică pentru patru judeţe ale Basarabiei, restul fiind considerate neromânești.
Dezbaterea centrală privind chestiunea plebiscitului în Basarabia s-a ținut la 2 iulie 1919, atunci când delegația rusă, condusă de Maklakov, și cea română, în frunte cu Ionel I.C. Brătianu, vor fi confruntate pentru a-și legitima drepturile asupra provinciei. În fața miniștrilor de externe a Puterilor Aliate, Maklakov a pledat chestiunea Basarabiei din punct de vedere rusesc, arătând că numai patru judeţe basarabene (Chişinău, Orhei, Soroca şi Bălţi) sunt moldoveneşti, celelalte fiind locuite de minorităţi. Invocând că „moldovenii se plâng de tratamentul românilor”, oficialul rus a cerut un plebiscit pentru cele patru judeţe. Celelalte erau excluse din discuţie fiind locuite de neromâni.
La intrarea delegaţiei române, A. Tardieu, ministrul de externe al Franței, l-a chestionat pe Brătianu în privinţa autorităţii votului Sfatului Ţării, la care Lansing, Secretarul de Stat american,
intervenind a dorit să ştie cum va putea fi realizată viitoarea consultaţie populară a Basarabiei. Brătianu a răspuns iniţial lui Tardieu, afirmând că Sfatul Ţării a exprimat în toată libertatea voinţa majorităţii populaţiei basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, el se afla deja în funcţiune. Prim-ministrul a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autorităţile locale şi de reprezentanţii Ucrainei, iar Basarabia este o ţară completamente românească şi numai aristocraţii ruşi şi bolşevici sunt nemulţumiţi de reforma agrară şi regimul român.
Delegatul american l-a întrerupt din nou dorind să afle dacă Brătianu face obiecţii faţă de un plebiscit în Basarabia. Faptul a declanşat o polemică aprinsă între Brătianu şi Lansing. În răspunsul său Brătianu s-a pronunţat categoric contra ideii unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitaţie şi chiar o revoluţie. Aceasta nu din cauză că ar avea cea mai mică îndoială
„Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că în mod liber şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România...
asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că în momentul de faţă el nu ar putea fi decât o consultare între bolşevici şi partizanii ordinii. „Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că în mod liber şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”.
Lansing a insistat, susținând că nu era obligatoriu ca plebiscitul să fie organizat imediat, „el putea să fie organizat în doi ani sau zece”, dar Brătianu și-a menținut poziția „fiind obligat să răspundă că o asemenea soluție nu va putea să aibă alt rezultat decât să transforme această dezordine în maladie cronică”. El a refuzat categoric atât organizarea plebiscitului într-o provincie la graniță cu Rusia Sovietică, proces care ar fi menținut aici o veșnică frământare, cât și ideea de a ajunge la vreun compromis cu reprezentanții guvernului Kolceak.
După retragerea lui Brătianu de la Conferință, unii reprezentanți ai Marilor Puteri au continuat să insiste asupra organizării unui plebiscit în Basarabia, fapt ce a determinat oamenii politici de la Chișinău să încurajeze și să susțină activitatea lui Ion Pelivan in a-i convinge de ce nu trebuie consultată populația. Un rol important în argumentarea acestei
poziții l-au avut cercetările lui Paul Gore, primul președinte al Partidului Naționale Moldovenesc, și ale lui Petre Cazacu, Director General al Republicii Democratice Moldovenești, ambele bazate pe date statistice, inclusiv rusești. Deosebit de valoroasă din acest punct de vedere a fost lucrarea lui Paul Gore - „Plebiscitul în Basarabia”, care apărea în momentul când delegația rusă lansa la Paris ideea plebiscitului. Prin date statistice și numeroase exemple din istorie documentate, el a combătut ideea plebiscitului, arătând absurditatea lui într-un ținut cu 80 % analfabeți și în care națiunea rusă nu era reprezentată decât de 54 154 oameni față de cele trei milioane de locuitori. „Nu de plebiscit are nevoie Basarabia, conchidea Gore, ci de muncă producătoare serioasă și tenace, de liniște sufletească și de siguranța situației”. Pentru a face cunoscut opiniei publice din Franța despre drepturile României asupra Basarabiei și problema plebiscitului, P. Gore a publicat și în limba franceză două broșuri, elaborate împreună cu Petre Cazacu. Una, despre drepturile României asupra Basarabiei, va fi trimisă lui Ionel I.C. Brătianu, alta, despre imposibilitatea plebiscitului, va ajunge la Vladimir Herța, „în care prin citate din diferiți autori ruși și străini, dovedesc că Basarabia este pământ românesc”.
Chestiunea plebiscitului va fi abandonată odată cu desfășurarea primelor alegeri parlamentare din România întregită, desfășurate în toamna anului 1919 și la care au participat și cetățenii din Basarabia. Anticipând această situație, reprezentantul delegației americane Frank Polk enunța opinia că alegerile ce urmau să se desfășoare în Basarabia ar însemna exercitarea prealabilă a suveranității României pe teritoriul Basarabiei. Acesta considera necesară o expunere clară a poziției Consiliului Suprem al Conferinței de Pace față de situația creată, pentru a se evita un fapt împlinit din partea României.
După desfășurarea primelor alegeri parlamentare în
România, Ion Inculeț îl informa pe Ion Pelivan și pe Daniel Ciugureanu (venit între timp la Paris): „Vă trimit trei exemplare din Monitorul Oficial, unde sunt publicate rezultatele alegerilor pentru Cameră. Cred că le veți putea utiliza, prin toate căile, cu maximum folos pentru noi. Ar fi bine ca voi, pe baza rezultatelor, să faceți un raport, în care să arătați că: 1. La alegeri a participat toată lumea, peste 77 % și, ele nu-s altceva decât un plebiscit; 2. arătați că au fost lupte între partide, fiindcă aproape în toate județele au fost mai multe liste, s-a făcut propagandă, etc.; 3. alegerile au fost absolut libere; 4. Unele partide se declarau părtașe ale Rusiei, dorind să folosească nemulțumirea imaginară împotriva României. Dar n-au reușit. Pentru că partidul țărănesc care a mers cu lozinca «România Mare» au votat 80 %; 5. La alegeri au participat toate naționalitățile și printre aleși sunt evrei, germani, ucraineni, bulgari, greci, găgăuzi”.
„Alegerile care pot înlocui plebiscitul” au fost recunoscute de mai mulți ziariști, intelectuali și diplomați prezenți la Conferință, unul din ei, Alphonse Muzet, considerând că plebiscitul este termenul adecvat pentru evenimentul care s-a desfășurat în noiembrie 1919 în România: „Un plebiscit care a oferit toate garanțiile de sinceritate a fost organizat în 1919. Alegerile au purtat caracterul unei sărbători triumfale și grație eforturilor neromânilor Basarabia a manifestat dorința sa fermă de a se uni cu regatul român. O comisie internațională a constatat de altfel că alegerile au fost efectuate în Basarabia într-un spirit larg al toleranței și libertăților”.
Odată cu trimiterea în Parlamentul României a 90 deputați pentru Camera Reprezentanților și a 35 deputați pentru Senat, Basarabia făcea într-o formă liberă și plebiscitară un pas important pentru reîntregirea în spațiul românesc, fapt recunoscut în curând de majoritatea factorilor de decizie de la Conferință.
