Spuneam în articolele precedente, că dezbaterile din Parlamentul „știrbit” al României au relevat aspecte ale vieții politice românești puțin sau în general necunoscute publicului larg și chiar istoricilor. Valoarea acestor informații este cu atât mai prețioasă cu cât ea nu putea fi falsificată, spre deosebire de documentele de arhivă uneori, deoarece polemicile erau deschise, iar orice încercare de a ascunde sau din contra, deforma lucrurile și evenimentele, era taxată imediat de oponenții politici, unii dintre ei deosebit de redutabili. În plus, prezența basarabenilor în acest Parlament pune într-o nouă lumină mersul evenimentelor din Basarabia anilor 1917-1918, așa cum spre exemplu vom afla din cuvântarea lui Ion Inculeț din 26 iunie 1918, care cu siguranță ar putea intra în orice manual de istorie a românilor, prin felul cum expune evenimentele ce au condus la Unirea Basarabiei cu României.
Înainte de prezentarea acestui discurs si a polemicilor pe care le-a generat, trebuie să facem câteva precizări legate de structura și caracterul acestui parlament și asupra felului cum s-au încadrat acolo deputații basarabeni. Decretul regal de dizolvare a Parlamentului anterior a fost semnat la 15 aprilie 1918, iar alegerile pentru noul Parlament au fost programate să aibă loc în zilele de 19 și 21 mai pentru Senat; 20 mai pentru Colegiul universitar; 25 și 27 mai pentru Adunarea (Camera) Deputaților. Pentru a suplini într-un fel absența partidelor de opoziție, dar, desigur, și având la dispoziție un număr de locuri libere, ce se acordau, de obicei, adversarilor politici conform unei legi nescrise, numită „cadoul guvernului”, Al. Marghiloman a impus partidului său să nu opună contracandidați câtorva independenți. Așa s-a procedat în cazul miniștrilor basarabeni Daniel Ciugureanu și Ion Inculeț, primul candidând la colegiul I deputați din Iași, cel de-al doilea la colegiul II din Huși. La fel a fost în cazul lui Constantin Stere, ales în Parlament fără contracandidat, dar și a lui Ioan Pelivan, care s-a alăturat „blocului” de basarabeni la mijlocul lunii august, în urma unei alegeri parțiale la Iași.
Prin urmare, în alegerile pentru noul Parlament, Partidul Conservator condus de Marghiloman a repurtat o victorie clară, care-i asigura o majoritate mai mult decât confortabilă în ambele Camere, chiar dacă la toate colegiile, fie de Senat, fie de Cameră, s-au prezentat mai puțin de jumătate din alegătorii înscriși în liste. Această stare de fapt are două explicații: a. lipsa de actualizare a listelor din 1916, mulți dintre cei înscriși decedaseră pe front, erau în prizonierat, sau se refugiaseră; b. neparticiparea la alegeri a liberalilor și a partidului lui Take Ionescu.
Dacă ar fi să compartimentăm acest Parlament după „fracțiuni”, atunci avem majoritatea conservatoare, condusă de A. Marghiloman și C. Arion; „blocul independent”, de opoziție, unde se remarca generalul Alexandru Averescu și profesorul Alexandru C. Cuza; fracțiunea „poporanistă” (condusă de C. Stere), care sprijinea în general guvernarea, dar se expunea acesteia când încerca să tempereze reformele agrară și electorală; grupul de basarabeni, alcătuit din D. Ciugureanu, I. Pelivan și I. Inculeț.
Intervenția lui Ion Inculeț de la 26 iunie 1918 a venit ca rezultat al dezbaterilor dintre opoziție și guvernare, care au implicat acuze și injective deseori deșănțate, fapt ce impunea intervenția fostului prim-președinte al Sfatului Țării, pentru clarificarea situației din jurul actului Unirii și a administrării Basarabiei după 27 martie 1918.
Prima parte a discursului lui I. Inculeț a fost dedicată „chestiunii Basarabiei...pentru ca domniile voastre să vedeți starea lucrurilor de la noi și să înțelegeți mai bine de ce, atunci când am vrut să facem unirea, am cerut autonomie și de ce credem că această autonomie trebuie păstrată”. Inculeț arăta că după un secol de dominație țaristă, care „nu ne trata ca pe oameni...iar moldovenii nu aveau nici școală, nici biserică”, a început mișcarea de eliberare națională în 1905-1906, „când s-a găsit un pumn de oameni, un mănunchi de buni români, ca Pelivan, Halippa și alții, susținuți de Constantin Stere, care au înființat un ziar, primul ziar moldovenesc - Basarabia”. Când revoluția a fost înăbușită, luptătorii s-au împrăștiat, inclusiv Inculeț, care a fost nevoit să plece la Petrograd, de unde „n-a avut putință să se întoarcă trei ani”. De la tribuna Parlamentului, acesta constata „cu amărăciunea inimii, că foarte puțin ajutor din partea fraților noștri de dincoace de Prut am avut în acele împrejurări vitrege, dar la a doua revoluțiune rusească, din 1917, norodul moldovan al Basarabiei s-a trezit”.
Inculeț făcea cunoscut deputaților români felul cum s-a alcătuit Sfatul Țării, care în condițiile când „proprietarii mai toți sunt străini, funcționarii mai toți sunt străini, meseriașii mai toți sunt străini”, s-a bazat în mare parte pe țărănimea basarabeană. Astfel, „s-au adunat ostașii români de pe tot frontul la Chișinău, în octombrie 1917, aproape 800, și au hotărât că Basarabia trebuie să fie autonomă. Congresul acela al ostașilor români-basarabeni a lăsat un comitet de 45 de oameni pentru organizarea Sfatului Țării. După aceea a fost un congres țărănesc în noiembrie, care a lăsat pentru Sfatul Țării 30 de oameni. Acești 75 au fost pietrele cele dintâi ale Sfatului Țării”.
În expunerea sa primul președinte al Sfatului Țării confirmă mai multe supoziții asupra acțiunilor clasei politice de la acel moment, în mare parte ale Blocului Moldovenesc, care deseori erau contrare chiar viziunilor lui Inculeț. Acesta afirma că „la 24 ianuarie 1918 ne-am declarat ca Republica Moldovenească Independentă. Declarațiunea de la 24 ianuarie noi am făcut-o așa, încât să fie tot în ziua aceea când a fost unirea Moldovei cu Muntenia. Declarațiunea de la 24 ianuarie era pasul hotărâtor care ne-a rupt de Rusia pentru totdeauna și care ne duce la alipirea cu România”. Acest fapt confirmă transformarea politică a lui Inculeț, care așa cum știm foarte bine, venise de la Petrograd cu ideea de a „adânci revoluția rusă”, iar intențiile sale după proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917 înclinau mai mult spre menținerea independenței decât spre Unirea cu România.
Deosebit de prețioase ca document istoric sunt constatările lui Inculeț legate de situația dificilă din Basarabia în decembrie 1917, când „frontul rus prindea să nu mai existe”, fapt ce a condus la chemarea armatelor române. „Mulți învinovățesc pe țărani de distrugeri, declara deputatul, dar trupele rusești, câte o companie, câte un batalion, câte un regiment, treceau ca sălbatici prin țara noastră, stricând și dărâmând tot ce întâlneau în drumul lor. Economiile și gospodăriile, 90 de cazuri la sută, au fost distruse astfel: venea câte o bandă de soldați bolșevici la o economie, luau și închideau pe proprietari dacă îi găseau, dar, în cele mai multe cazuri, proprietarii își părăseau gospodăriile. Soldații furau banii, aur, argint, ce mai găseau pe acolo, dădeau foc la economii și pe urmă se duceau în sat și tot spuneau la țărani: veniți și luați, iată a venit decretul lui Kerenski sau a lui Trotzki, ca să luați ce a mai rămas. Și țăranii se lăcomeau, gândind că pot să profite...în județul Hotin două corpuri de armată rusești, care erau trimise de pe frontul român la Dvina, rămăsese în Basarabia. Două luni de zile au stat și să vă spun că au adus județul Hotinului la așa o stare, că acolo nu a mai rămas nimic. Azvârleau până și sicriele cu cadavre și le dădeau foc”.
Inculeț constata că dacă ar fi întârziat armatele române măcar o zi (în acel moment deputatul s-a uitat spre generalul Broșteanu, prezent la ședința Parlamentului), „trebuia să fie arestate toate inteligențele, trebuia să fie alungat Sfatul Țării și s-ar fi întâmplat în Chișinău ceea ce s-a întâmplat la Odesa, Kiev și în alte orașe. Noi am fost salvați. Sfatul Țării nicio zi nu a fost ca să nu lucreze. Aceasta, mulțumită trupelor frățești, care au venit în ajutor la timp”.
La întrebarea cine a făcut Unirea, Inculeț oferea o explicație foarte interesantă și neașteptată: „au făcut mult, au lucrat înțelegând starea lucrurilor dnii Marghiloman și Arion. Cred că nu era destul. A trebuit încă și lucrul nostru. Și la noi, în Sfatul Țării, unirea era pregătită, cum am mai spus, de la 24 ianuarie. Când am venit prima oară la Iași, la d. general Averescu (este vorba de întâlnirea din februarie 1918 – n.a.), care era prim-ministru, l-am întrebat dacă este momentul pentru Unire. Și el ne-a răspuns că nu este momentul, că Basarabia trebuie să fie încă republică independentă și când am venit a doua oară, fiind dnii Marghiloman și Arion la putere, am primit răspuns că timpul a venit. Că momentul este de față și Unirea trebuie făcută cât mai degrabă. Noi am plecat la Chișinău. La 26 martie a venit acolo d. Marghiloman și la 27 martie, visul românilor basarabeni, cel mai frumos, s-a împlinit”.
Ce a răspuns generalul Alexandru Averescu la această ezitare de a realiza unirea în timpul guvernării sale, cât și alte aspecte inedite ale discursului lui Ion Inculeț le vom afla în articolul următor.
