Între 2016 și 2019, Brexit a dat numele unei uriașe biblioteci care a înghițit toate gândurile, sentimentele și valorile lumii europene. În 2020, această agomerare nervoasă de argumente și contraargumente a fost la rândul ei înghițită de o psihoză globală pornită de la un virus necontrolabil. Covid a împins Brexit în planul doi. Acum, în ianuarie 2020, Brexit a revenit, încă o dată, dar numai pentru a-și anunța oficial plecarea. Pe 1 ianuarie, Marea Britanie a părăsit oficial Uniunea Europeană.
Brexit a intrat în istorie și va rămâne acolo, în grija celor ce vor scrie istoria națiunilor britanice, a Uniunii Europene și conflictelor ideologice de la începutul secolului XXI. Urmând destinul atâtor mari fapte istorice, de acum înainte, Brexit va fi analizat, succesiv, în latură economică, socială și filosofic-politică. O nouă bibliotecă, incomparabil mai rafinată și mai informată, va lua locul marii dezbateri care a început cu referendumul din 2016 și s-a încheiat cu desprinderea de UE, pe 1 ianuarie 2020. Însă, dincolo de interpretările viitoare și mult mai stabil decît concluziile istoricilor, înțelesul prim și inalterabil al Brexitului e deja fixat.
În percepția generală, adică în acea părere care rămîne și însoțește curgerea generațiilor, Brexit e, ceva clar și adjudecat. Un fapt simplu care bate orice altă impresie, traducere sau dezlegare. Brexit înseamnă, pur și simplu, că Marea Britanie a fost vreme de 46 de ani în UE și nu mai e, după ce a decis că e mai bine să continue în afara UE. Pare prea puțin spus pentru un ”proces” care a părut de zeci de ori compromis și salvat de compromisuri savante și ajustări milimetrice. Și totuși, până la urmă, în urma alchimiei procedurale și a detaliilor obscur-ininteligibile, rămâne un singur lucru clar, o singură rezultantă cu care toată lumea va trebui să se obișnuiască, în timp: Marea Britanie nu mai e în UE.
În mare, efortul conjugat, subtil, uneori disperat, alteori agresiv al UE a încercat să evite tocmai această concluzie cât o înfrângere. Mai toate obstacolele și dilemele aparent insurmontabile care au întârziat ”procesul”, de la probleme de frontieră, circulație și comerț, la drepturi de pescuit, pot fi înțelese ca tot atâtea operații menite să împiedice apariția concluziei finale. Mulți comentatori consideră, de altfel, că Brexit nu e Brexit și că Marea Britanie nu a ieșit, de fapt, din orbita UE. Posibil. Dar nimic nu va putea înlocui convingerea larg răspândită după care Marea Britanie nu mai e parte a UE.
Un public epuizat de incertitudini incompatibile cu logica elementară și cu votul de la Referendumul din 2016 a adoptat această deznodământ, cu ușurarea unui personaj sătul de rescrierea romanului în care a fost parte. În fond, Brexit se încheie cu victoria acestui personaj abandonat imediat după replica de la începutul romanului. Indiferent de alte explicații, note de subsol, postfețe și alte lămuriri, Brexit intră în istorie ca un fapt încheiat. Marea Britanie și UE nu mai sunt parte a aceluiași destin. Consecințele acetei noi realități sunt mult mai profunde decât o lasă să se înțeleagă schimbările de regim economic și administrativ.