Linkuri accesibilitate

„Când toate astea vor lua sfârșit (...) să ieșim cu toții din case cu lecția învățată”


Anastasia Condruc

„Jurnal Săptămânal” la Europa Liberă, cu Anastasia Condruc.

Anastasia Condruc: Născută la 1 octombrie 1988, în satul Fundurii Vechi, Glodeni. A absolvit Facultatea de Jurnalism la Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. A lucrat în presa scrisă la Iași, apoi în calitate de editor și producător TV la Chișinău. A plecat în Spania în 2014, unde a lucrat în domeniul jurnalismului financiar. A revenit în Moldova și a lucrat în calitate de consilieră pe comunicare a prim-ministrului Maia Sandu. Actualmente e stabilită în Spania.

Luni

Sunt în Madrid, în zona de sud-est, la etajul 13 într-un apartament destul de mare. E casa părinților iubitului meu, plină de obiecte și amintiri. Acum și de oameni. Am ajuns aici acum câteva luni, când am venit să avem grijă de soacra mea, care avea cancer în stadiu terminal. Fernanda a murit pe 28 februarie. Ne-am luat rămas bun de la ea, corpul ei a fost incinerat și am dus cenușa în satul în care s-a născut și pe care îl iubea tare mult. Slujbă religioasă n-am făcut, ea nu și-a dorit-o. Cât era în viață ne-a spus de câteva ori, în discuțiile acelea care apar mai în glumă mai în serios că ea ar vrea să mâncăm covrigi dulci și să bem aguardiente, un fel de rachiu local, când o fi să moară. Așa am făcut. Am ascultat melodia ei preferată, despre palmieri, și am plâns.

Peste câteva zile a început totul.

Suntem patru persoane în apartament: eu, Rodrigo, fratele lui - Ismael și tatăl lor - Luis, de 82 de ani. Pentru el ne temem cel mai mult. Pentru el am decis să ne autoizolăm chiar înainte de a fi declarată starea de urgență în Spania. Nu mai țin minte șirul zilelor, dar avem aproape două săptămâni de când ieșim din casă doar la magazin, farmacie și ca să ducem gunoiul. Tot Luis e și cel care suferă cel mai mult. Nu are smartphone sau tabletă, așa și nu a reușit să învețe să le folosească. Deși își dorește foarte mult, i se dă cu mare dificultate. În afară de asta, e un om care are ritualurile lui, să cumpere El Pais de la chioșc dimineața, să treacă pe la farmacie și să facă câteva glume cu farmacista, să bea o cafea la barul de lângă casă în timp ce-și citește ziarul și să stea de vorbă cu fiecare vecin care-i iese în cale. Acum, a pierdut nu numai femeia cu care și-a petrecut viața întreagă, cu care a crescut doi băieți și a călătorit jumătate de glob. A rămas și fără obiceiurile care alcătuiau viața lui normală.

***

Urmăresc tot ce se întâmplă în Moldova și nu am cuvinte. Știam cine este Dodon. Știam că ne fură, că ne amăgește, că este președintele propriului orgoliu, nu al oamenilor. Dar nu m-aș fi gândit că este în stare să riște cu viața oamenilor, să nu amâne alegerile de la Hâncești, ca să-i iasă lucrurile așa cum vrea el. Cred că a comis o crimă împotriva propriilor cetățeni și mă gândesc cu groază la cum va arăta situația sanitară în Hâncești peste două săptămâni. Oamenii i-au iertat multe, asta nu e de iertat.

Marți

Azi am fost la farmacie, pentru medicamentele de care are nevoie Luis. Am coborât și am urcat 13 etaje pe jos. Prefer să nu iau liftul. Erau foarte puțini oameni pe stradă, era răcoare și plăcut. Am simțit o adiere de vânt pe față. De când a fost declarată starea de urgență nu se mai poate ieși pe stradă, decât dacă ai un motiv întemeiat. La farmacie sau la cumpărături poate merge o singură persoană. Amenda pentru nerespectarea acestor reguli poate ajunge până la 600 de mii de euro.

În fiecare seară, oamenii ies la balcon și aplaudă pentru angajații medicali, pentru cei din farmacii și magazine, pentru toți cei care luptă cu virusul în timp ce noi stăm în casă. La final de aplauze vecinii își spun unul altuia hasta mañana! (până mâine).

Miercuri

Dimineața pare mereu mai ușor. Probabil pentru că începe exact ca o zi obișnuită, cu rutina zilnică. Trezit, pahar cu apă, un pic de sport, duș, mic dejun. Spre seară devine tot mai greu. Încercăm să ne menținem informați, dar să nu abuzăm de cantitatea de știri. Acum știm că Spania e a doua țară din Europa ca număr de cazuri, ne uităm din când în când la televizor, când apare președintele Guvernului, Pedro Sanchez, să anunțe noi măsuri de protecție a populației atât în lupta cu virusul, cât și referitoare la criza economică care vine peste noi. A promis că nicio familie care nu-și poate plăti creditul la bancă nu va fi evacuată din casă. A promis că cei vulnerabili vor fi protejați. A spus că peste 200 de miliarde de euro vor fi folosiți pentru a atenua dificultățile economice pe care urmează să le înfrunte spaniolii.

De cealaltă parte, în Moldova, oamenii încearcă să se descurce cum pot, știind că nu pot avea mare încredere în autorități. Culmea ridicolului este că și guvernul a lansat o campanie de colectare de bani, ca la fondul clasei, fără ca să fie clar de câți bani este nevoie și la ce vor fi folosiți. Mi se pare o bătaie de joc incredibilă față de cetățeni, mai ales atunci când starea deplorabilă a bugetului și a țării este cauzată tot de oamenii care stau cu mâna întinsă acum. Mă simt cumva norocoasă că am virusul m-a prins aici. În cel mai rău caz știu că voi ajunge într-un sistem medical performant, care va lupta pentru viața mea sau a celor apropiați mie. Tocmai de asta, cel mai mult mă tem pentru cei de-acasă, din Moldova. Acolo situația e dirijată de autorități lipsite de încrederea populației, care sunt în stare să ascundă sau să distorsioneze informația în favoarea lor și în cel mai rău caz se poate ajunge într-un sistem medical corupt, care a fost distrus minuțios timp de ani de zile, pe care mulți profesioniști s-au văzut nevoiți să-l abandoneze.

Joi

Azi e cea mai grea zi de până acum. Mă simt tristă, lipsită de energie și de orice fel de motivație și creativitate care mă făcea să merg înainte până acum. Mi se pare că entuziasmul primelor zile se erodează încet-încet, azi nu am mai auzit pe nimeni aplaudând pe la geamuri. Pe străzi e aproape pustiu. Se pare că va fi lungă și grea această carantină.

Mă gândesc la viața noastră de acum câteva săptămâni și îmi dau seama că am avut noroc. Am petrecut zile și nopți cu Fernanda în spital, a plecat înconjurată de familie și prieteni. Sute de oameni au venit să-și ia rămas bun de la ea. Acum vizitele la spital sunt interzise, iar înmormântările se fac cu cel mult trei oameni.

***

Veștile bune pentru Italia și Spania încă nu se întrevăd, numărul celor infectați și al morților e în creștere. Un om foarte drag mie din Moldova mi-a scris că e răcit, nu-mi găsesc locul. Mă tem să mă gândesc ce li s-ar putea întâmpla prietenilor sau familiei mele, mai ales celor de la țară, celor care nu au pile și bani, celor mai vulnerabili dintre noi.

Mă culc. Sper că mâine va fi mai bine.

Vineri

Peste câteva zile ar fi trebuit să zbor la Amsterdam, iar de Paști ar fi trebuit să fiu acasă, în Moldova. Nu mai ajung în țara lalelelor și nici pe ai mei nu-i voi revedea degrabă. Vorbesc cu ei zilnic și totuși nu-mi imaginez prea bine cum arată viața lor acum. Cum anul acesta nu vor merge la biserică și la cimitir, cum toate ritualurile și lucrurile care le colorau viața până acum sunt amânate pe un termen nedefinit. Dar știu că nu asta e important, știu că e important să rezistăm. Să continuăm să stăm acasă, să continuăm să aplaudăm și să reinventăm viața de zi cu zi, să căutăm culorile în altă parte. Iar când toate astea vor lua sfârșit, probabil mai târziu decât am vrea noi să credem, să ieșim cu toții din case cu lecția învățată.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG