Linkuri accesibilitate

Cancelarul ruinelor. In memoriam Konrad Adenauer (1876–1967) (VIDEO)


Pe 6 octombrie 1945, Konrad Adenauer, pe atunci primar al orașului Köln prin voia autorităților britanice de ocupație, primea o scrisoare din partea comandantului de brigadă John Barraclough (general responsabil pentru Renania de Nord-Westfalia): „Nu sunt satisfăcut de progresul orașului dumneavoastră... Începând de astăzi, sunteți eliberat din funcția de primar al orașului Köln. De acum încolo nu veți mai desfășura, direct sau indirect, nicio activitate politică”. Este un document remarcabil dacă ne gândim la faptul că doar patru ani mai târziu, Adenauer avea să devină cancelarul nou-createi Republici Federale Germane, cel mai longeviv în funcție de la Bismarck încoace. Ne-ar fi totuși necesar un considerabil efort de imaginație pentru a cuprinde realitatea pe care a găsit-o Konrad Adenauer atunci când a fost ales, cu o majoritate de doar un vot (al său), de către noul Parlament german, pe data de 15 septembrie 1949.

Este adevărat, Germania făcuse oarece progrese de la sfârșitul războiului, cu patru ani mai devreme. Chiar și așa, țara era în continuare devastată, zdrobită în toate sensurile cuvântului. Orașele arătau precum niște ruine, fabricile erau devastate, rețeaua de transport întreruptă în peste o mie de puncte vitale, agricultura se afla în degringoladă. Nu existau o administrație reală, o economie reală, o educație reală, tribunale reale, spitale pe măsură, locuințe și materiale de construcție pentru toată lumea. Administratorii, antreprenorii, liderii sindicali și editorii încercau să se pună pe picioare, cum se zice, în circumstanțe fără precedent, și erau cu toții suspecți pentru de ce-ar fi făcut sub Hitler sau ce-ar face după el.

Probabil, însă, că cel mai paralizant efect (și implicit periculos) era dat de faptul că religia politică de care majoritatea germanilor se agățase nebunește și oportunist dispăruse subit precum calul de sub călăreț, apoi fusese demascată drept înșelătorie criminală vrednică de dispreț. În același timp, nu mai exista vreo cale către un sistem ideologic din trecut. Germanii păreau prăbușiți - material, moral, filosofic și, cum o rușine o atrage pe alta, cultural. Nivelul de trai și standardele de viață în primii ani după război au sfidat orice imaginație. Acesta este contextul în care, cel dispărut dintre noi în urmă cu 52 de ani (pe 19 aprilie 1967), cancelarul unei jumătăți de țară, s-a lansat într-un curs politic pe care l-a urmat neabătut vreme de 14 ani. În tot acest timp, foarte puține cuvinte memorabile i-au ieșit de pe buze. Una din propozițiile-i laconice merită amintită: „Înfrânții trebuie să aibă răbdare”. Și răbdare este ceea ce a afișat Konrad Adenauer pe întreg parcursul redresării unei țări devastată de război și aberația totalitară numită național-socialism.

Adenauer a fost un pragmatic care și-a dedicat întregul efort acțiunii și muncii. Aparent, pentru el era mai important să strângă molozul de pe străzi decât să se gândească prea mult la ce s-a petrecut. Ruinele ideologice lăsate în urmă de Hitler, disperarea din mințile oamenilor, nu-l interesau la acest moment. Este și unul din motivele pentru care mulți din noii intelectuali germani nu-l l-au plăcut vreodată. Simțeau că s-a petrecut o calamitate de proporții colosale și că este nevoie de o renaștere filosofică la fel de monumentală, care să stea la baza oricărei reconstrucții. Adenauer le-a demonstrat că se înșelaseră, că o repornire mecanică a mașinăriei nu a anulat adevărata „schimbare la față” care a venit după.

Pentru început, a concentrat toate energiile germane în direcția reconstrucției economice. Era și singura chestiune necontroversată din Germania acelor ani, precum și singura soluție pentru redobândirea respectului de sine. Criminal, sadic și cinic, monștrii naziști scriseseră pe porțile de la Auschwitz și Dachau: Arbeit macht frei. Munca te face liber. Adenauer a restituit adevăratul sens al acestui moto intrinsec adevărat și l-a făcut farul călăuzitor al Germaniei postbelice fără ca măcar să-l pronunțe. Iar germanii, probabil mânați de un sentiment de vinovăție mai mare decât au fost dispuși vreodată să admită, s-au angajat în această misiune ca într-un fel de expiație națională, conștientă și inconștientă.

Sub îndrumarea lui Adenauer, germanii au reușit să producă acel Wirtschaftswunder, miracol economic. În același timp, Adenauer a produs un mic miracol și în arena internațională, ajungând la un grad de prestigiu în Statele Unite fără precedent pentru un om de stat german. Este adevărat că îl avantaja spectrul pericolului sovietic, dar rămâne faptul că, peste ocean, niciun congresman și niciun ziar, de stânga ori de dreapta, nu l-au criticat vreodată. În 1953, la primul an de mandat, președintele Dwight Eisenhower îi trimitea un mesaj de Anul Nou prietenului Konrad Adenauer, liderul celei mai discreditate națiuni. Acest prestigiu de care s-a bucurat afară a consolidat poziția cancelarului acasă. În cele din urmă, abilitățile sale diplomatice i-au cucerit pe puternicii occidentali ai zilei.

Adenauer a fost un german concomitent tipic și atipic. Era un civil din cap și până în picioare, care îi declara în 1956 unui vizitator din Israel: „N-am displăcut nimic mai mult în viața mea ca pe general prusac”. Și totuși, contrar multora din acei germani care ar împărtăși același sentiment, el nu era de stânga, ci un patriot conservator. Credea în libera inițiativă fără a fi imperialist. Credea în drepturile fundamentale ale omului fără a fi social-democrat. Era un naționalist, dar cu rezerve (probabil catolice). Credea în unitatea europeană fără a crede și în hegemonia germană. Și cu siguranță nu era un antisemit, ceea ce era în sine neobișnuit pentru un conservator german. Nu a fost un Bismarck, deși cei doi au fost comparați adesea. De fapt, Konrad nu-l plăcea pe „Cancelarul de Fier”. În 1953, declara pentru un jurnalist american: „Nu sunt unul din admiratorii lui Bismarck. El este principalul responsabil pentru circumstanța care a făcut ca democrația să nu prindă rădăcini în Imperiul german”. Ceea ce-a făcut Adenauer a fost să stopeze înclinația - sau cel puțin așa părea - germanilor de a acționa într-o manieră grandioasă și extraordinară; i-a făcut să se poarte ca toți ceilalți. Asupra germanilor, acea națiune zgomotoasă de visători și apostoli ai extremelor, se aplecase un om sobru, calm, frugal și practic...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG