Linkuri accesibilitate

Cine e intolerant? (I)


După izbucnirea epidemiei, a venit ciocnirea de idei și doctrine. Linia oficială - dominantă și recomandată - prescrie măsuri de siguranță restrictive și citează în sprijin ”adevărul științific”. Reacția neoficială - marginală și nerecomandată - vine de la voci, grupuri și mișcări care invocă ”drepturile și libertățile democratice” și se împotrivesc limitelor și condiționărilor. De pildă, reducerii sau anulării temporare a libertății de circulație și asociere. Sau a așa numitului ”pașaport-vaccin” care ar urma să stabilească strict cine poate și cine nu mai poate să călătorească, cine poate și cine nu mai poate să participe la viața publică.

Etichetele și acuzațiile sînt aceleași

Apariția acestor argumente și protestele împotriva restricțiilor care reglemetează de un an și mai bine regimul de viață pe timp de epidemie a avut o consecință doar aparent neprevăzută: redeschiderea unei vechi discuții pe tema democrației și a limitelor ei. Discuția provocată de carantine, măști și vaccinuri reproduce fidel disputa mai largă între liberali și așa zișii ”iliberali”. Etichetele și acuzațiile sînt aceleași. Astfel, împotrivirea la normele oficiale a fost rapid declarată un caz de ”extremism” ignorant iar refuzul de supunere la normele oficiale a devenit un delict anti-democratic. Lumea se împarte, din nou, în două grupuri adverse și incompatibile: susținătorii fideli ai democrației contra adversarilor ei, suprinși în flagrant de extremism. Cei ce fac democrația contra celor ce o subminează, folosindu-se de generozitatea ei.

În termenii ei cei mai direcți, discuția conduce la întrebări fundamentale. E datoare o democrație să admită, fără probleme, orice opinie? Sau e democrația, dimpotrivă, datoare să fixeze o limită de care dreptul la opinie nu poate trece? Cu o formulă des folosită: poate o democrație să fie tolerantă cu intoleranții?

Răspunul pare simplu, aproape automat. Dat fiind că - după cum chiar societățile au decis - democrația e valoarea supremă, nimeni și nimic nu au dreptul să o atace sau să o pună la îndoială. De aici încolo, începe testul. Continuăm repetînd această formulă garant sau acceptăm îndoiala? Și în acest caz, răspunsul pare simplu, aproape automat: democrația e chiar practica sistematică a gîndirii autonome. Concluzia logică: democrația nu poate fi prorpia ei negație. Și, mai departe: democrația cere, prin definiție, o stare permanent, neconvenabilă și contradictorie: dezbaterea. Dacă ar trebui să reținem ceva de aici, atunci am putea observa și accepta că, în ciuda echilibrului pe care îl cultivă, democrația nu e soluție confortabilă.

Odată supusă cercetării de principiu, tema democrației, toleranței și a limitelor toleranței e mult mai complicată decît o sugerează automatismele pioase. Astfel, dacă există o limită de netrecut în materie de toleranță, cine o fixează și pe ce bază?

În genere, răspunsul trimite la cei ce se fac vinovați de încercarea de a răsturna regimurile democratice. Dar asta nu pare să acopere cazul așa numiților ”iliberali” și ”negaționismul” pe teme COVID. E greu de argumentat că persoanele, grupurile și partidele puse sub această acuzație ar urmări, nici mai mult nici mai puțin, decît să elimine valorile și instituțiile cu care ne-am obișnuit să trăim și pe care le numim, generic, democrație. Cine oare poate spune că așa zișii extremiști ai zilelor noastre plănuiesc să: preia puterea, să aducă la putere un Partid unic sau Armata, să suprime presa, să instaoreze cenzura, să declare inferioare și reacționare o rasă sau o clasă și să dezlănțuie războaie pentru a anexa state libere și a le impune o nouă ideologie? Ar trebui, poate, să ne calibrăm mai discret antipatiile și să evităm sentințele capitale pronunțate la întîlnirea cu opinii care nu ne confirmă.

Nu mai puțin educativ, apelul la istoria mișcărilor și ideilor anti-democratice ar trebui să ne spună ceva șocant: cei mai mari și mai redutabili inamici ai democrației nu sînt și nu au fost, vreodată, protestatarii, trupa cu gura mare și opiniile pe dos. Suspecții de serviciu sînt arareori adevărații vinovați. Marii inamici de durată ai democrației și cei mai înverșunați profitori ai toleranței au fost, mereu, vizionarii radicali, teoreticienii revoluționari, intelectualii mesianici și alte figuri de profeți în căutarea desăvărșirii. Prin urmare, nu cutare demonstație pestriță și nici faimosul Gică Contra multiplicat ci gînditori publici profesioniști cu sisteme vaste și influență de durabilă asupra climatului intelectual al epocii lor. Lista e atît de lungă și însîngerată încît a o ignora sau a o ascunde e, pur și simplu, o fraudă impardonabilă.

Jean-Jacques Rousseau
Jean-Jacques Rousseau

Începutul poate fi fixat sau nu, în secolul al XVIII-lea, cu Jean-Jaques Rousseau. Sau, mai devreme, la fanaticii cultelor gnostice pseudo-creștine. Însă Rousseau e furnizorul nostru direct, spritul de la care modernitatea a și progresismul au luat împotrivirea programatică la datele realități - ideea după care libertatea societăților trebuie să confirme sentimentele și pasiunile unui grup, nu faptele și datele lumii. Lista continuă, dezvoltînd acceași linie de argumentație, cu o revărsare crescîndă de vizionari și reformatori ai umanității: de la Marx, Robsepierre sau Lenin, pînă la un gînditor ca Herbert Marcuse. Mai mult chiar decît partenerii lui de idei din faimoasa Școală de la Frankfurt, Marcuse e Guru adulat al contra-culturii anilor ’60 și părinte venerat al ideologiilor anti-capitaliste care dau, azi, opinia dominantă în mediile academice americane. Deși, azi, Marcuse nu mai e superstarul ideologic al anilor ’70, influența lui e, în continuare, enormă. O listă sumară a universitarilor americani care îi conservă și promovează ideile adună mult mai mult ndecît un grup de fani întîrziați în nostalgie.

Prin urmare, dacă e să vorbim precis și aplicat, de adversarii ireductibili ai democrației va trebui să cercetăm, mai degrabă, istoria intelectuală a Occidentului, nu polemicile și campaniile actualității immediate.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG