La monumentul din scuarul gării de la Chișinău au fost comemorate ca în fiecare an victimele deportărilor staliniste, de data asta în absența politicienilor.
La 8 dimineața, lângă monumentul din fața gării, o bătrână explica vecinilor de bancă cine a fost Stalin. Într-o mână ținea un mănunchi de trandafiri galbeni aduși din propria-i grădină, iar în cealaltă - o pungă cu un teanc de plăcinte gătite de ea în ajun. De sufletul celor morți în deportare, spune Ana Pelin, care a fost dusă în Siberia copil fiind. A lucrat învățătoare de istorie și unul din regretele ei este că prea puțin se cunoaște și se discută despre deportări.
„La școală niciodată nu s-a spus adevărul. Noi, istoricii, nici nu aveam voie să ascultăm Europa Liberă. În ziua de azi, nu numai artiștii joacă roluri, dar chiar și toți nacialnicii [conducătorii - din rus.], scriu minciuna în ghilimele, îi totul invers. Mulți joacă teatru ca să poată sui pe scară sus.”
Dacă în anii trecuți comemorau această zi și oficialii, astăzi la depunerea de flori au participat doar câțiva deportați și copiii acestora, de la an la an tot mai puțini, recunosc ei. Ce-i drept, dis-de-dimineață, câțiva membri ai Partidului Liberal au depus flori și au făcut fotografii la monumentul „Trenul durerii”, în timp ce supraviețuitorii au mers la piatra comemorativă a victimelor deportărilor staliniste, ambele situate în scuarul gării.
În primul val de deportări istoricii estimează că ar fi fost strămutate forțat între 22 și 30 de mii de persoane, majoritatea intelectuali, între care învățători, preoți, primari. Și familia lui Leova Nircă a fost ridicată în acea noapte. Deși oficial a fost reabilitat, el nu se consideră îndreptățit, de ani buni luptă în instanță să-și restabilească averea părinților.
„Vinovați nu sunteți, au zis; au dat reabilitare, dar de întors n-au mai întors nimic, tot hotărăsc și hotărăsc. Mama a spus când am revenit: dacă știam că va fi așa, mai bine rămâneam în Siberia. Pentru că își bat joc de oameni. Dau câte o mie și jumătate pensia, la Paște au dat o sută de lei și pe aceea i-au luat, zice: ai o mie cinci sute, deja ești milionar. Aici când ne întâlnim ne mai spun câteva cuvinte, dar pe urmă se duc și se uită. Eu nu mai cred în nimeni și-n nimic. Încă vreo 10-15 ani și o să ne ducem toți.”
Dispariția istoriilor de viață ale victimelor, odată cu plecarea din viață a lor este un risc foarte probabil, susține Elena Sajina, membră a Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici. O soluție ar fi înființarea grupurilor de inițiativă ale copiilor de deportați, care să asigure că nu rămân uitate dramele părinților și bunicilor.
„Trebuie cât mai mult să vorbim despre aceste file din istoria noastră, să organizăm în măsura posibilităților întâlniri cu acești martori și deportații, din partea noastră trebuie să facem ceva, dar și Ministerul Culturii și Educației trebuie să se implice, și muzeele care sunt în țară, pentru că odată cu plecarea acestor oameni avem riscul de a uita istoria.”
Astăzi, în scuarul gării din Chișinău erau vreo 20 de persoane venite să comemoreze 77 de ani de la primele deportări. I-au pomenit pe cei care au plecat în decursul ultimului an, au trecut în revistă legile strâmbe care îi împiedică să li se retrocedeze averile părinților și au regretat că autoritățile își aduc aminte de existența lor de cel mult două ori pe an. Unii din cei prezenți au făcut legătură dintre anul electoral și majorarea compensației unice de la 700 la o mie de lei, pe care o vor primi în ajun de 6 iulie - dată când a început al doilea val al deportărilor.
