Linkuri accesibilitate

Controversele Unirii necondiționate (I): Polemici după 100 de ani


Vila Herța, locul unde își desfășura ședințele Directoratul General (Guvernul) RDM (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Unirea Basarabiei cu România a fost o acțiune politică realizată în doi pași, fapt în general cunoscut, doar că tratat diferențiat. Primul pas a fost Unirea condiționată de la 27 martie/9 aprilie 1918, care este considerată de fapt și unirea propriu-zisă a Basarabiei cu România. Un lucru care nu este întru totul adevărat. Istoria acestei ședințe este cunoscută, au fost publicate memorii, presa timpului a relatat-o pe larg și s-au făcut publice procesele verbale ale Sfatului Țării, care oferă împreună o perspectivă clară asupra evenimentului. Mai puțin clară, dar și mai puțin știută este perioadă ce a urmat după Unirea condiționată, dar mai ales cum s-a făcut cel de-al doilea pas în realizarea unirii, și anume votarea Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, pentru că odată cu acest vot se pierdea autonomia Basarabiei și era dizolvat Sfatul Țării.

Cu regret, istoricii români de pe ambele maluri ale Prutului, din varii motive, au trecut sub tăcere sau au tratat cu superficialitate tema votului din 27 noiembrie 1918. Unii din necunoaștere, alții din indiferență, iar majoritatea dintr-un patriotism mai mult sau mai puțin sincer, tocmai din considerentul că este un subiect sensibil și incomod. Acest fapt este regretabil în sine, pentru că această sarcină și-au asumat-o cei care au avut tot interesul politic și istoric de a contesta dreptul inalienabil al României asupra Basarabiei. Dincolo de agitația și propaganda sovietică, care au dat naștere unui curent istoriografic contestatar al actului Unirii în general și a celui din 27 noiembrie în mod special, această abordare tendențioasă a deciziei de Unire necondiționată mai continuă să genereze aderență în istoriografia rusă și cea „moldovenistă”, ambele cu insinuări asupra multiplelor nereguli existente în legătură cu lichidarea autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării.

Însumând aceste contestări din diferite tabere și epoci, care nu erau neapărat și în totalitate sovietice sau ruse, din contra, unele erau făcute chiar de fruntașii basarabeni ai timpului, vom indica cele mai importante controverse din jurul actului din 27 noiembrie 1918:

1. percepțiile diferențiate asupra momentului de dizolvare a Sfatului Țării, unii considerând că acesta încetase să mai existe încă din mai 1918, iar ședința din 27 noiembrie a fost una formală, alții cred că el și-a dus rolul până la capăt;

2. contestarea faptului că Basarabia a avut în general autonomie după 27 martie 1918, ea fiind mai degrabă la discreția autorităților civile și militare românești, care sfidau reprezentativitatea instituțiilor basarabene;

3. discuțiile din jurul Memorandumului de protest din 20 noiembrie 1918, când mai mulți fruntași basarabeni s-au opus direct încercării de lichidare a condițiilor Unirii din 27 martie;

4. invocarea modului fraudulos și nedemocratic de convocare a Sfatului Țării pentru ședința din 26-27 noiembrie;

5. contestarea reprezentativității acelei ședințe și a deciziei votate, deopotrivă cu polemicile din jurul numărului deputaților participanți și a legalității statutului de deputat pentru mulți dintre cei prezenți la ultima ședință a Sfatului Țării;

6. în cele din urmă, dezbaterile referitoare la natura schimbătoare a contextului intern românesc, legată de Unirea Transilvaniei și Bucovinei, dar și a celui extern, determinată de sfârșitul războiului și apropiatele discuții de la Conferința de Pace.

Aceste polemici se referă nu doar la taberele adverse ideologic și politic, dar chiar la istoricii care se află de aceeași parte a baricadei, cum este cazul scrierilor lui Gheorghe Cojocaru (Sfatul Țării. Itinerar, Chișinău, 1998), care consideră drept legitimă dizolvarea autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării, ele fiind în corespundere cu transformările produse în spațiul românesc și regional, și cele ale lui Ion Țurcanu (Sfatul Țării, Chișinău, 2018), care vede critic și cu numeroase abateri, atât funcționarea autonomiei Basarabiei după 27 martie, cât și felul în care s-a produs abolirea acesteia și a Sfatului Țării, prin votul din 27 noiembrie 1918.

Prin urmare, așezând discuția pe terenul unui drept istoric și etnic incontestabil al României asupra Basarabiei, vom încerca în blocul de articole ce urmează, să aducem mai multă lumină asupra momentului 27 noiembrie 1918, fără pretenția unui studiu exhaustiv, dar cu speranța unei viziuni critice, care să predispună cititorul nostru la reflecție.

Am încercat și în publicațiile anterioare să arătăm dificultățile actului de reîntregire a Basarabiei și României după 27 martie 1918, mai ales relațiile tensionate dintre autoritățile moldovenești, reprezentate de Sfatul Țării și guvernul RDM, pe de o parte, și autoritățile civile și militare române, pe de alta; problema rechizițiilor militare; comportamentul deseori abuziv al armatei și jandarmeriei române; diferența de mentalitate și reminiscențele regimului țarist; discrepanțele și disfuncționalitățile de administrare; complicațiile acțiunii subversive sovietice, dar și multe alte probleme ale relațiilor dintre Chișinău și Iași, care au tensionat situația politică în Basarabia și în România. Prin acest articol încercăm schițarea unei situații din Basarabia cu referință explicită la funcționarea autonomiei și a instituțiilor din provincie, în mod special a Sfatului Țării, dar și la viziunile clasei politice de la Chișinău față de viitorul provinciei în cadrul statului românesc.

Dintr-o pornire de acurateță academică, precizăm că administrația Basarabie se afla într-o dualitate de putere, existând pe de o parte Sfatul Țării (instituție legislativă) și Guvernul (Directoratul General) Republicii Democratice Moldovenești, iar pe de altă parte Guvernul și Parlamentul României, în care, așa cum am văzut au intrat trei deputați basarabeni (doi dintre ei erau și miniștri în guvernul Marghiloman).

Arthur Văitoianu (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Arthur Văitoianu (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Sarcina de armonizare a procesului de reîntregire era realizată de Arthur Văitoianu, Guvernatorul General al Basarabiei, care reprezenta și promova politicile statului român în provincie.

Petre Cazacu (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Petre Cazacu (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

După alegerea guvernului RDM în frunte cu Petre Cazacu, la începutul lunii aprilie și numirea lui Constantin Stere în calitate de președinte al Sfatului Țării, de la 14 aprilie până la 2 mai, deputații au fost în vacanța de Paște. La ordinea zilei în ședința din 2 mai au fost mai multe probleme: cazurile de abuz din partea marilor proprietari și de agresare a țăranilor de către unele posturi de jandarmi; imixtiunea unor autorități militare în treburile administrației locale; deficiențele organizării campaniei de rechiziții militare la prețuri inechitabile; problema reglementării urgente a cursului leu-rublă și eliminare din circulație a banilor rusești, pentru a nu prejudicia capacitatea de cumpărare a populației.

Constantin Stere (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Constantin Stere (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

La 11 mai, la propunerea Fracțiunii Țărănești Sfatul Țării a acceptat să ofere proletariatului basarabean organizat o mai largă reprezentativitate în Parlament, oferind acestora suplimentar cinci mandate de deputați, dintre care trei urmau a fi acordate muncitorilor moldoveni.

La 23 mai, Ion Inculeț venea în fața deputaților din Sfatul Țării, unde reitera necesitatea consolidării autonomiei Basarabiei și stabilirea limitelor acestei autonomii. În opinia sa, realizările politice ale provinciei trebuiau menținute sub forma autonomiei regionale pentru ca „România să meargă după noi și nu invers”. În realitate, lucrurile stăteau altfel, ceea ce demonstrează că Inculeț nu fusese consultat în privința acțiunilor întreprinse de clasa politică de la Iași față de Basarabia. La 22 mai 1918, regele Ferdinand I semnase, la cererea lui Alexandru Marghiloman, un decret care anunța „încheierea sesiunii” Sfatului Țării. Acest lucru a fost făcut public de Constantin Stere, reapărut la Chișinău după două luni de absență, la 28 mai, când într-o ședință neprogramată a anunțat deputații basarabeni despre sistarea activității parlamentului. De la această ședință au lipsit deputații Fracțiunii Țărănești, care din câte se pare, au cunoscut din timp decizia și intuiau deznodământul dizolvării.

Următoarea sesiune a Sfatului Țării „ultima înainte de Adunarea Constituantă din România, care cu participarea deputaților și senatorilor din Basarabia se va ocupa de rezolvarea principalelor probleme care-și așteaptă rândul atât în Basarabia, cât și în toată țara”, urma să fie anunțată printr-un nou decret regal.

Discursurile Centenarului: Deputatul Nicolae Alexandri despre necesitatea păstrării autonomiei Basarabiei (octombrie 1918)

Discursurile Centenarului: Deputatul Nicolae Alexandri despre necesitatea păstrării autonomiei Basarabiei (octombrie 1918)

Nicolae Alexandri (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Nicolae Alexandri (Sursa: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

„Noi, cei care ne-am smuls din labele tenace ale rușilor, noi cei care am învățat dintr-o experiență amară, deloc nu putem înțelege psihologia acelor oameni care vor ca vasul rămas întreg să-l dea din nou pe alte mâini, poate încă mai rapace și mai asiatice.

După convingerea mea profundă, psihologia acestor oameni este psihologia sclavilor care au pierdut capacitatea de a trăi o viață liberă.

Dacă nu ne vom apăra dreptul de a fi stăpâni în casa noastră, dacă rânduielile din România care se introduc în grabă în ținutul nostru se vor păstra, vom face un salt îndărăt cu o sută de ani. Vom fi pierduți. Nu vom avea ce face. Atunci nu ne va rămâne decât să așteptăm ca soarta noastră să o decidă alții”.

Confruntarea documentelor de arhivă, a memoriilor, discursurilor publice și a relatărilor presei vremii ne arată evident o situație conflictuală între factorii politici decidenți de la Chișinău, susținuți, așa cum am văzut și în articolele precedente, de cei trei deputați basarabeni din Parlamentul României, care doreau cu orice preț menținerea autonomiei, a Sfatului Țării și a condițiilor Unirii de la 27 martie, și clasa politică românească, care dorea retezarea acestor veleități de autonomie din mai multe motive. Cauza principală erau chiar diferențele de viziuni asupra viitorului stat românesc, pe care politicienii români îl vedeau o construcție național-unitară, iar basarabenii insistau asupra unei forme de autonomii regionale. Acest fapt putea trezi la un moment dat discuții asupra conceptului de federalizare nu doar din partea deputaților opoziției (cum era spre exemplu A.C. Cuza), dar și din partea unor viitoare teritorii românești alipite la noul stat. Problematică era funcționarea acestei autonomii și din perspectiva securității la Nistru și a acțiunilor subversive sovietice, care impunea menținerea unui regim coercitiv, cu puternice accente militare, care displăcea populației basarabene și clasei ei conducătoare. Nu mai puțin dificilă era și problema relațiilor dintre instituțiile de la Iași și cele provinciale, primele fiind considerate prea centralizate și abuzive, iar cele din urmă ineficiente și neorganizate.

Aparent, în perioada de până la 27 noiembrie, a continuat să activeze Prezidiul Sfatului Țării și cele două Comisii - Agrară și Constituțională, care, după numeroase dezbateri, au reușit să elaboreze proiectul legii privind reforma agrară în Basarabia și proiectul unei Constituții locale (un proiect din mai multe puncte de vedere utopic).

În realitate, pragmatic vorbind, închiderea sesiunii Sfatului Țării la 28 mai a însemnat, de fapt, încheierea activității plenare a legislativului basarabean, care va fi convocat într-un mod absolut neordinar, doar pentru două ședințe din 26-27 noiembrie 1918, după care va fi dizolvat definitiv.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG