Cum ar fi fost dacă bascii trăiau mai spre oceanul Atlantic, iar nu în munții lor, si daca in cele două Americi -și mai peste tot pe planetă- se vorbea azi limba bască, în loc de spaniolă?
În Pirinei, în munții dintre Spania și Franța, a supraviețuit din preistorie una din cele mai exotice si dificile limbi de pe planeta: limba bască.
Realitatea lingvistică e însă pe dos de cum o știm: situația spaniolei si portughezei în cele două Americi e de fapt surprinzătoare istoric, dată fiind relativa lipsă de importanță a celor doua țări astăzi, pierdute intr-o peninsulă de la oceanul Atlantic a Europei… în realitate, doar un accident geografic le-a fost profitabil celor doua limbi neo-latine minore.
Nimic nu predispunea Spania și Portugalia, abia ieșite de sub dominația maurilor, la gloria planetară de azi, altfel decât poziția lor geografică.
Nu exista, la vremea aceea, naționalism lingvistic in sensul de astăzi...
Faptul că limba castiliană, dialectul Spaniei centrale, a devenit treptat limba oficială in peninsulă e doar un accident istoric… Putea la fel de bine fi catalana…
Sau chiar limba bască, daca întâmplător Țara Bascilor ar fi fost situată mai central…
… or, tocmai aici vine exercițiul de imaginație: dat fiind că după descoperirea Americii cvazi-totalitatea marinarilor si colonilor europeni au provenit din regiunile peninsulei iberice cu ieșire la ocean a dus prin forța lucrurilor la popularea masivă a Americii de sud si centrale cu vorbitori de spaniolă castiliană si portugheză… Un simplu accident… Catalanii erau mult prea spre interior și nu ajungeau până in porturile unde se făcea recrutarea….
Să ne închipuim însă ca centrul plecărilor spre Americi ar fi fost mai degrabă golful Biscayei… Țara Bascilor… Si ca sute de mii de marinari basci ar fi luat calea Americii in numele suveranilor spanioli… Ei bine: o bună parte din planetă ar vorbi astăzi exotica limbă bască, sau o limbă derivată… basca de altfel fiind tipologic croită pe același tipar ca si majoritatea limbilor amerindiene.
Echilibrul lingvistic planetar ar fi fost azi cu totul altul, iar tipologia lingvistică indo-europeană nu ar mai fi părut atât de firească…
Ciudățenii basce: săptămâna de trei zile
O săptămână de trei zile!!!… Whoaaa!… Vorbind o limbă unică, neînrudită cu nici o alta pe planetă, bascii mai sunt și singura cultură care împărțea timpul în unități succesive de trei zile. Altfel zis, săptămâna bascilor, înainte de creștinarea lor și înainte ca limba să înceapă să fie scrisă, nu avea decât trei zile.
Dacă planeta ar vorbi limba bască, am exclama, la fiecare trei zile: ”Mulțumesc lui Dumnezeu că e miercuri!…“
Lucrul este evident din numele vechi ale zilelor săptămânii în varianta standard Batua:
Luni: Astelehena – prima a săptămânii (aste=săptămână, lehen=primul)
Marți: Asteartea – mijlocul săptămânii (artea=mijloc)
Miercuri: Asteazkena – ultima zi a săptămânii
Joi: Osteguna sau Orzeguna – ziua de după sfârșitul săptămânii (egun=zi, oste=după).
Cât despre vineri-sâmbătă-duminică, etimologia lor nu e clară, par a fi fost adăugate mai târziu, pentru a completa, în mod limpede sub influența împărțirii creștine a timpului.
Dacă planeta ar vorbi limba bască, am exclama, la fiecare trei zile: ”Mulțumesc lui Dumnezeu că e miercuri!…“
