După 1989, urmînd o progresie constantă, democrația a devenit ceva greu de definit, descris și comparat. Ceva - pentru că nimeni nu mai vrea sau nu mai poate reduce democrația la un lucru anume. Orice încercare de precizie e, de la bun început, privită cu neîncredere sau ostilitate. Democrația, așa cum o concepem astăzi, e, într-un fel paradoxal, foarte multe lucruri deodată, fără să fie numai unul din ele. În plus, ea acoperă nevoile oricui nu își găsește cuvintele, dar vrea să continue discuția cu un atuu sau să îi pună capăt în calitate de cîștigător. Prin urmare, democrația e stare, sistem, asiprație, justiție, condiție, ideal, vot, drepturi, minorități, presă, parlament, protest, separație a puterilor, absența religiei la nivel de stat și prezența ei socială pînă la cele mai mărunte culte, opinia corectă, viitorul, diversitate, educație și mass media. De aici, primele semne de întrebare. Dacă e orice și dacă aplicarea acestui instrument fără margini și putință de eroare e soluția universală, atunci democrația riscă deformarea religioasă. Ea tinde să ia conturul unui miracol și să anime mai degrabă mase de credincioși decît societăți raționale.
Ceea ce nu înseamnă că democrația e un sistem politic depășit. Înseamnă, doar, că această formă de guvernare a dat rezultate extraordinare care au împins spre o formă de optimsim extrem. Altfel spus, în momentul 1989, după 45 de ani de succes formidabil în lumea occidentală, democrația purta povara propriei reușite. Investită cu puteri mirculoase, democrația a devenit subiectul unei ipoteze fără contraargument: exportul universal. Mutată pașnic sau prin violență, în lumea din afara lumii occidentale, democrația va aduce libertatea și prosperitatea în toate spațiile și etniile pe care le va atinge. Mai mult, la începutul anilor ’90, convingerea după care lumea africană, arabă și asiatică abia aștepta să adopte democrația era predominantă.
S-a vorbit mult de eseul în care politologul american Francis Fukuyama constata triumful final al democrației și prevestea stingerea confiictelor umane sub calota democrației ca regim ultim și general acceptat. De fapt, Fukuyama a fost, mai degrabă, cronicarul unei stări de spirit, decît generatorul ei. Ideea, speranța și, chiar, convingerea după care democrația poate fi plantată oriunde cu succes imediat domina epoca. După 30 de ani, această ipoteză a obosit, lucrează în gol sau e chiar evitată. Succesul ei s-a dovedit limitat. Ceea ce nu e, de fapt, un rezultat tocmai rău.
Democrația a prins în Estul Europei. Desigur, cu defecțiuni și erori care nu stau bine lîngă original, dar o răsturnare de regim și valori pare, deja, imposibilă. În rest, mersul democrației s-a oprit sau a fost urmat de contralovituri fatale. În Libia, Siria, Iraq, Afganistan și China exportul de democrație a fost salutat și susținut de mass media, militanții civici și elitele politice.
Ascensiunea inițială a democrației a fost mai devreme sau mai tîrziu contracarată și înlocuită de vechile sau de noi regimuri autoritare. În Rusia, Iran și Birmania valul pro-democratic a fost stăvilit și suprimat sau convertit în formule imitative fără conținut real. Trăgînd linie, marile vedete ale epidemiei democratice, în funte cu faimoasa Primăvară Arabă, au infirmat în totalitate ipotezele de la începutul anilor ’90. Nu, societățile statelor arabe nu fremătau nerăbdătoare să aducă la putere democrația. Dimpotrivă, în prea multe cazuri, înlăturarea regimurilor dictatoriale a fost urmată de instalarea altor tipuri de dictatură sau de anarhie prelungită. Validitatea principiului democratic pare știrbită, după aproape 30 de ani de exporturi nereușite. Cine vrea satisfacție sau cine a nutrit un resentiment prelungit poate folosi această concluzie. Dar asemenea bilanțuri sînt o mare eroare. În primul rind, pentru că ele sînt valabile doar prin falsificarea ipotezei inițiale. Numai cine compară realitatea democratică de azi cu idealul extrem la modă în anii ’90 va constata eșecul democrației. Iar, aici, vina e a celor ce au început să gîndească democrația în termenii unui cult miraculos și universal. În realitate, democrația e cu totul altceva. Fără precizie și realism, orice discuție despre democrație și orice plan politic pro-democratic riscă eșecuri masive.