Linkuri accesibilitate

Dilema democratică - varianta Venezuela (I)


Nimic mai simplu și, dacă e să forțăm sarcasmul, mai banal decît o tragedie: cineva face o greșeală fatală și sfîrșește răpus de o dezlănțuire de forțe implacabile. După canonul grec, imoralitatea supremă se întrupează într-o nelegiuire intolerabilă (hybris) înlăturată de destinul care reface ordinea lumii.

Politica și ideologiile active ale lumii istorice nu par să urmeze acest tipar sever și reparatoriu sau, dacă o fac, aleg o cale incomparabil mai sinuoasă și mai lungă. Între altele, episodul Venezuela se derulează sub ochii noștri pentru a repeta lecția după care istoria e o variantă mult mai nesigură a tragediei. Asta, deși aparențele par să spună că ne aflăm în fața unei demonstrații salutare și pozitive: decenii de socialism revoluționar au desfigurat o națiune, au atins limita și vor fi pedepsite de revolta ordinii firești.

Într-adevăr, zilele chavismului și ale regimului succesor Maduro par numărate. În mod cu totul ieșit din comun, multe state occidentale au recurs la un gest radical, au încetat să recunoască administrația Maduro și au anunțat, rînd pe rînd, că văd în liderul opoziției conducătorul legitim al Venezuelei. Euforia provocată de această luare de poziție globală e justificată. Lumea democratică arată, în sfîrșit, acel tip de angajament coordonat care a lipsit în atîtea alte ocazii grave. Cine se va grăbi, însă, să considere că eșecul marei sfidări socialiste din Venezuela e și argumentul care pune în corzi sau elimină tentația revoluționară globală se înșală. Venezuela e un capitol dur și complex, într-o istorie încă mai tulbure care acoperă rădăcinile stîngismului sud-american și, mai larg, mobilurile mentale ale cauzei stîngiste globale. Tema e prea puțin înțeleasă. Cine vrea să plece de la o introducere bună are la dispoziție analiza clară și bogat documentată psiho-filozofic a lui Vladimir Tismăneanu (în spațiul acestui site).

Pe scurt, nervul revoluționar sud-american și surorile lui militante occidentale nu trebuie subestimate sau declarate, prematur, defuncte. Eșecul manifest al socialismului în Venezuela spune doar că regimul Maduro va pierde puterea. Că extraordinarul cocktail de socialism ideologic, narco-banditism, retorică sangvinară și demagogie populistă pus în mișcare de Chavez și Maduro va falimenta curînd. Nu și că nostalgia turmentată a revoluției absolute își trăiește sfîrșitul. Recent, un partizan fidel al acestui tip de gîndire a făcut o demonstrație simultană de prostie și încăpățînare, într-un interviu memorabil, la un canal de televiziune britanic. E vorba de interviul în care Ken Livingstone, fost primar radical marxist al Londrei, e dezarticulat bucată cu bucată și asistă la propria desființare fără să renunțe la dogmă.

Aflat sub hipnoză ideologică totală, Livingstone refuză să accepte argumente și fapte elementare. Cazul acestui campion al stînigismului neolitic occidental e un avertisment. Orice se va întîmpla în Venezuela și oricît de dramatică va fi căderea socialismului local, credința în ideea primară a revoluției nu se va clinti. De aici, o serie de observații care nu infirmă adevărul fundamental al fiasco-ului din Venezuela dar temperează așteptările. Mai întîi, e vorba de natura profundă, irațională și copleșitoare a mentalității revoluționare. Ea nu face și nu acceptă demonstrații. Ea există, domină, captează existențial și atît. Restul nu contează sau e eroarea celorlalți.

Foarte aproape de sau chiar totuna cu febra religioasă, mania revoluționară nu poate fi demontată sau infirmată. Adepții ei pot fi obligați, cel mult, la regretul nostalgic al vremurilor bune și la reveria romantică din care s-a născut mitologia lirică a socialismului. Dar vindecați sau convertiți, niciodată. Excepțiile sînt o aparență. Figurile care au renunțat la stîngism, au trecut în cealaltă tabără și au denunțat, de acolo, febra revoluționară n-au fost niciodată produse naturale ale stîngii. În cazul lor, fisuri la început invizibile au permis contactul cu gîndirea liberă și complexitatea contradictorie a lumii. Asta a fost deajuns pentru despărțirea de mai tîrziu. Dar, în esență, identitatea revoluționară și trăsăturile ei existențiale nu admit recurs. E exact ce nu înțeleg cei ce jubliează acum, bănuind că dezastrul din Venezuela va da lecția definitvă. Mai mult, cîteva din gesturile și poziționările lumii democratice vor alimenta, involuntar, resentimentul care va hrăni, la rîndul lui, viitoarele generații de slujitori ai cultului revoluționar.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG