Linkuri accesibilitate

Disputa sovieto-română asupra Basarabiei (IX): Preliminariile Conferinței de la Riga (1932)


Orașul Riga în anii 1930. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Cu toate rezervele sovietice la semnarea celor două tratate, atât pactul Briand-Kellogg cât şi Protocolul de la Moscova au pus perspectiva tratativelor sovieto-române pe alt fundament. Uniunea Sovietică, recunoscând că este în stare de pace cu România, renunţa astfel la a pretinde că aceasta comitea un act de război prin faptul că deţine Basarabia. Dar mai important era că Moscova renunţa la ideea de război în cazul Basarabiei, iar prin noile angajamente de neagresiune făcea posibilă calea diplomatică în soluţionarea relaţiilor dintre cele două state. Necesitatea imperioasă a unor relaţii de prietenie cu statul vecin era o convingere exprimată de cercurile politice şi diplomatice de la Bucureşti. Guvernul român dispunea de date sigure în privinţa dezvoltării potenţialului militar al U.R.S.S. şi avea certitudinea că, în afara intenţiilor de apărare, orice acţiune ofensivă a acestei puteri ar lovi în primul rând România, atât timp cât lipseau condiţiile juridice ale unor raporturi bazate pe recunoaşterea reciprocă a celor două ţări semnatare. Un tratat de neagresiune, care ar fi creat premise pentru reluarea raporturilor diplomatice între România şi Uniunea Sovietică, devenea o idee tot mai frecvent vehiculată la Bucureşti. Această posibilitate i s-a ivit României când la începutul anului 1931, Franţa şi Polonia s-au angajat cu U.R.S.S. în tratative vizând semnarea unor tratate bilaterale de neagresiune.

Uniunea Sovietică a oferit încheierea unui pact de neagresiune în primul rând Franţei, dorind astfel reînnoirea vechii relaţii franco - ruse dinaintea Primului Război Mondial, ce asigura statul sovietic în eventualitatea unei agresiuni germane. Dificultatea principală pentru diplomaţia sovietică consta în spiritul şi litera alianţelor franco-polone şi franco-române. Franţa, legată prin tratate de alianţă cu Polonia şi România, a condiţionat semnarea tratatului de neagresiune cu Uniunea Sovietică de încheierea unui pact de neagresiune a Moscovei cu cele două aliate răsăritene ale Franţei. În absenţa legăturilor diplomatice cu România, guvernul sovietic s-a angajat în tratative iniţial cu Polonia. La începutul lunii decembrie 1931, ministrul Poloniei şi al Franţei aduceau la cunoştinţă Bucureştilor că au început tratative între guvernul sovietic şi cel polon în vederea încheierii unui pact de neagresiune prin care s-ar preciza şi lărgi angajamentele luate prin pactul Briand-Kellogg, completat cu un tratat de arbitraj şi conciliaţiune. Ministrul polon a precizat că Polonia a condiţionat semnarea unui asemenea pact de încheierea unui pact similar între România şi U.R.S.S., oferind, în acelaşi timp, medierea guvernului său în această privinţă.

Ministrul de externe D. Ghica a arătat care erau condiţiile esenţiale de care depindea încheierea unui astfel de pact din partea României. În primul rând, noul proiect nu trebuia să minimalizeze prevederile pactului Briand-Kellogg şi ale protocolului Litvinov, care, prin angajamentele lor, constituiau tratate de neagresiune. În acelaşi timp, din textul pactului trebuia să rezulte că orice atingere a integrităţii teritoriale ar fi considerată ca o agresiune, excluzând dintre chestiunile care ar putea fi supuse unei proceduri arbitrare sau de conciliaţiune, chestiunea frontierei de est a României. Nu în ultimul rând, partea română a insistat asupra interdependenţei absolute între intrarea în vigoare a pactului sovieto-român şi intrarea în vigoare a pactului dintre U.R.S.S. şi Polonia spre a nu aduce prejudiciu alianţei dintre cele două ţări.

Maxim Litvinov, Comisarul pentru Afaceri Externe a URSS. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Maxim Litvinov, Comisarul pentru Afaceri Externe a URSS. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Întrebarea zilei în mediile politice şi guvernamentale de la Bucureşti era dacă avea nevoie România de un tratat de neagresiune cu Sovietele sau erau suficiente asigurările primite prin Pactul de la Paris şi protocolul de la Moscova. Deşi existau voci, în special din partea extremei drepte, care nu vedeau cu ochi buni ideea unor tratative cu Sovietele, marile partide politice din România socoteau prioritară semnarea unui tratat de neagresiune cu aceasta. Punctul de vedere naţional-ţărănesc era cunoscut încă din 1929, când a fost formulat de Gh. Mironescu, pe atunci ministru de externe: „Din punct de vedere românesc, un pact de neagresiune cu Rusia Sovietică nu poate fi privit decât pe baza status-quo-lui teritorial”. La rândul său, Partidul Național Liberal, prin oficiosul său „Viitorul”, s-a pronunţat în favoarea tratatului, însă ţinea să precizeze că pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică nu poate fi acceptat şi nu va fi acceptat decât pe baza status-quo-ului teritorial.

Optimismul României în ceea ce priveşte succesul tratativelor era însă extrem de temperat. Obţinerea adeziunii U.R.S.S. la un tratat care să încadreze pretenţiile româneşti era mult mai dificilă decât în cazul Poloniei sau al statelor baltice, ale căror frontiere erau definitiv stabilite prin tratatele lor cu statul sovietic. Poziţia intransigentă a U.R.S.S. în problema Basarabiei era cunoscută la Bucureşti. Ea a fost reactualizată de M. Litvinov şi în discuţia cu Patek, ministrul polonez la Moscova, privind tratatul sovieto-polon şi relaţiile cu România. Comisarul sovietic de externe s-a dovedit extrem de sceptic în privinţa tratativelor cu Bucureştii, menţionând că problema cu România este mai complicată, deoarece între cele două ţări nu existau relaţii normale, ci o dispută teritorială. „Cât de mult am aprecia pactul cu Polonia, noi nu putem din cauza lui să renunţăm la Basarabia’’ a încheiat M. Litvinov.

Nicolae Iorga, Prim-ministru al României. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Nicolae Iorga, Prim-ministru al României. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

În aceste condiţii este firesc să ne întrebăm la ce trebuia României un tratat de neagresiune în condiţiile când guvernul de la Moscova înţelegea să lase deschisă problema Basarabiei, considerând-o din punct de vedere sovietic nesoluţionată? Pe ce raţionament a mers diplomaţia română la tratative de a căror rezultat favorabil nu era sigură. Aflat la acel moment în fruntea guvernului român, N. Iorga a declarat că problema tratativelor cu Sovietele nu a fost pusă nici din interesul şi nici din dorinţa României, ci a fost pusă de aliaţii săi, pe care, era indicat, dar nu şi util să-i urmeze. Raţionamentul pentru care România a acceptat să trateze cu Sovietele consta în faptul că fost asigurată de aliaţii săi, în special de Franţa, că M. Litvinov, la insistenţele guvernului român, se angajase formal să limiteze discuţiile la problema neagresiunii şi să nu aducă în dezbatere problema Basarabiei. În afara de aceasta, la Bucureşti exista o anume siguranţă, confirmată ulterior de desfăşurarea tratativelor, ca prin sprijinul Franţei şi Poloniei, România va reuşi soluţionarea problemei Basarabiei. În acest mod s-a pus problema la Consiliul Regal, care urma să discute planul delegaţiei române la tratativele de la Riga. Participanţii la Consiliu: regele Carol II, primul- ministru N. Iorga şi ministrul de externe D. Ghica au elaborat pentru semnarea pactului o astfel de formulare care ar fi exclus orice discuţie asupra problemei Basarabiei.

În expunerea ministrului român de externe D. Ghica, prezentată în faţa Consiliului de Miniştri la 5 ianuarie 1932, este arătat modul cum s-a ajuns la negocierile privind tratatul de neagresiune cu U.R.S.S. D. Ghica a declarat că faţă de intervenţiile stăruitoare ale Franţei şi Poloniei, pentru a nu rămâne izolată, România a fost nevoită să accepte ideea tratativelor, dând instrucţiuni reprezentanţilor săi la Varşovia, Riga şi Ancara să ia contact cu reprezentanţa sovietică în vederea unor sondaje preliminare. Uniunea Sovietică a refuzat să invite România la tratative, insistând ca iniţiativa să vină de la Bucureşti.

Tratativele româno-sovietice privind tratatul de neagresiune s-au desfăşurat în câteva etape. Iniţial, ele au început la Riga, unde delegatul român Mihai Sturdza urma să se întâlnească cu reprezentantul sovietic B. S. Stomoniakov.

Regele Carol al II-lea. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Regele Carol al II-lea. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

În ajunul tratativelor de la Riga, ministrul român de externe D. Ghica a efectuat o vizită la Varşovia, ceea ce trebuia să demonstreze intenţia României şi a Poloniei de a acţiona în comun la tratativele pe care le duceau concomitent cu U.R.S.S. Presa polonă a accentuat importanţa tratatului româno-polonez din 1921, iar diplomaţia poloneză a insistat asupra „proclamării principiului integrităţii teritoriale” la viitoarele tratative. În acelaşi spirit a fost alcătuit şi comunicatul oficial privind tratativele româno-poloneze de la Varşovia, în care se menţiona acordul deplin al părţilor în problemele ce urmau a fi discutate la viitoarele negocieri.

Primul contact sovieto - român urma să aibă loc la Riga la 6 ianuarie 1932. România venea la Riga cu proiectul de tratat alcătuit dintr-un preambul şi şase articole, având la bază proiectul polonez modificat potrivit situaţiei speciale a României faţă de U.R.S.S. Această modificare a constat în formularea alineatului doi din articolul unu prin care erau considerate ca acte contrare angajamentelor prevăzute în aliniatul precedent, orice acte de violenţă ce ar aduce prejudicii integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului, ce se afla la acel moment sub suveranitatea celeilalte părţi contractante. Redactarea era conformă definiţiei date de dreptul internaţional noţiunii de teritoriu asupra căruia urma să se extindă neagresiunea, iar aceasta cuprindea Basarabia care se afla sub suzeranitate românească. Tocmai din această cauză, în instrucţiunile date lui M. Sturdza (delegatul român de la negocieri) la 31 decembrie 1931, D. Ghica nu ascundea pesimismul şi resemnarea cu care guvernul român a intrat în negocieri. „Contactul de la Riga, declara ministrul român de externe, va fi pozitiv cel puţin prin faptul că va avea un rezultat negativ, ceea ce va aduce limpezime în situaţie”.

Modul cum a formulat guvernul sovietic conţinutul tratatului de neagresiune nu lăsa nici o îndoială în acest sens. Preambulul proiectului sovietic arăta că „stabilirea relaţiilor nu diminuează disputa teritorială existentă între părţile contractante privind Basarabia şi care nu este soluţionată prin acest pact”.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG