Linkuri accesibilitate

Disputa sovieto-română asupra Basarabiei (V): Conferința de la Viena (1924)


Viena în anii 1920. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Delegaţia română care urma să trateze cu sovieticii la Viena era alcătuită din: C. Langa-Râşcanu, ambasadorul român la Sofia, care conducea delegaţia, D. Drăghicescu, M. Djuvara – delegaţi, C. Arion, secretar general, P. Cazacu, Gh. Pântea, N. Ciotori – experţi. La rândul său, delegaţia sovietică era condusă de ambasadorul sovietic la Berlin, N. Krestinski. Din delegaţie mai făceau parte M. Levitski şi Lorenz ca delegaţi, Serebriakov şi Ustinov ca secretari, iar Kolceakovski şi Rydel ca experţi.

În ajunul deschiderii conferinţei, preşedintele delegaţiei sovietice a acordat un interviu reprezentanţilor presei române în care a afirmat că România este singura ţară limitrofă cu care Uniunea Sovietică are încă o situaţie incertă: „Rusia a acceptat dreptul de autodeterminare al popoarelor din Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania şi Polonia, însă rezultatele conferinţei depind de împărtăşirea de către guvernul român a principiilor dictate de echitate”.

Nikolai Krestinski, șeful delegației sovietice
Nikolai Krestinski, șeful delegației sovietice

Nu la fel de optimiste erau însă declaraţiile altor membri ai delegaţiei şi a unor lideri politici de la Moscova. M. Levitski, care în calitate de membru al delegaţiei, urma să participe la tratativele sovieto-române, a declarat presei locale că punctul de vedere sovietic referitor la Basarabia rămâne invariabil, U.R.S.S. „considerând Basarabia ca un teritoriu rus ocupat prin forţă de români”. La rândul său, C. Racovski a declarat într-un interviu reprodus de ziarul „Adevărul”: „Rusia n-a renunţat niciodată să considere teritoriul Basarabiei ca parte componentă a U.R.S.S. Cu guvernul sovietic, România poate soluţiona această problemă doar în maniera în care va decide poporul basarabean. A fost o perioadă când guvernele române nu au dorit să discute problema Basarabiei, cu speranţa că regimul sovietic nu va dura. Cred că românii au abandonat acum aceste iluzii”.

La 24 martie 1924, N. Krestinski l-a vizitat pe ministrul de externe al Austriei, Grunberger, care i-a propus o întrevedere preliminară cu C. Langa-Râşcanu, primul delegat al României. N. Krestinski a recomandat ca întrevederea preliminară să aibă loc numai între secretarii delegaţiilor care urmau să examineze programele reciproce. În urma acestei înţelegeri, secretarul delegaţiei române, C. Arion, a avut o întâlnire cu secretarul delegaţiei sovietice Ustinov, în urma căreia s-a făcut cunoscut că în tratativele şefilor delegaţiilor, N. Krestinski va cere recunoaşterea de jure a U.R.S.S. fără a discuta problema Basarabiei, iar C. Langa-Râşcanu va cere iniţial recunoaşterea frontierelor actuale ale României, principiu fără de care nu mai are nicio raţiune conferinţa. Secretarii au stabilit prima întâlnire a şefilor delegaţiilor pentru data de 25 martie 1924. Marţi, 25 martie 1924, a avut loc prima întrevedere între şefii celor două delegaţii. Conversaţia a durat trei sferturi de oră şi s-a limitat la generalităţi, convenindu-se ca tratativele să înceapă la 28 martie.


În seara dinaintea deschiderii conferinţei a avut loc o întrevedere între ministrul sovietelor la Viena, Joffe şi N. Krestinski, la care şeful delegaţiei sovietice a primit următoarele instrucţiuni: dacă delegaţia română va cere recunoaşterea statutului Basarabiei în conformitate cu tratatul semnat de marile puteri aliate, delegaţia sovietică urma să ceară amânarea fără discuţii a Conferinţei, refuzând să ia în considerare chestiunile litigioase dintre Uniunea Sovietică şi România.

La 28 martie 1924, se deschidea Conferinţa româno-sovietică, în cadrul căreia s-a stabilit următoarea ordine de zi: 1) Chestiunea teritorială; 2) Chestiunea financiară şi economică; 3) Chestiunea juridică; 4) Chestiunea politică. În cuvântul său inaugural, preşedintele delegaţiei române a ţinut să precizeze că problema care constituie scopul şi obiectul conferinţei este aceea a reluării relaţiilor normale între cele două ţări, pe bazele indicate cu ocazia schimbului de vederi ce a avut loc la Lausanne şi conform prevederilor stabilite în şedinţele din 26 noiembrie şi 5 decembrie 1923 la Tiraspol. În continuare, C. Langa-Râşcanu a adăugat, că fără fixarea frontierei nu se pot stabili relaţii normale între cele două stata limitrofe, iar prezenţa delegaţiei sovietice în acest moment la Viena dovedeşte că guvernul său este gata ca, în urma întrevederilor de la Lausanne, să recunoască Nistrul ca frontieră între Rusia şi România. Problema Basarabiei nefiind contestată, în această stare de spirit, guvernul român a înţeles să trimită delegaţia la Conferinţă.

Delegaţia sovietică, prin N. Krestinski, a prezentat, la rândul său, un memorandum în care a fost expus punctul de vedere al guvernului sovietic în problema Basarabiei. Memorandumul arăta că guvernul U.R.S.S., iar până la crearea U.R.S.S. guvernele Rusiei Sovietice şi a Ucrainei socialiste nu şi-au dat niciodată consimţământul la încorporarea Basarabiei la România, considerând „ocuparea Basarabiei în 1918 de către trupele române, care durează până în prezent un fapt prin forţă şi violenţă”. Încercând să prezinte istoric problema Basarabiei, şeful delegaţiei sovietice a declarat că Basarabia nu a aparţinut niciodată României. Teritoriile care intră astăzi în componenţa Basarabiei au fost sub dominaţia Turciei, apoi alipite la Rusia în anul 1812, după ce au fost eliberate în urma războaielor ruso-turce. În ceea ce priveşte România, menţiona memorandumul, aceasta s-a format ca stat abia câteva decenii mai târziu.

Delegatiile sovietică și română la Viena (încercuit - Gherman Pântea, delegatul Basarabiei)
Delegatiile sovietică și română la Viena (încercuit - Gherman Pântea, delegatul Basarabiei)


Referindu-se la actul Unirii, delegaţia sovietică a ţinut să precizeze că guvernul român, introducând în ianuarie 1918 trupele în Basarabia, a afirmat că acest act are un caracter provizoriu. În acest sens se menţine confirmarea corpului diplomatic străin care a declarat că operaţia comporta un caracter militar şi nicidecum politic, cât şi acordul dintre generalul Averescu şi C. Racovski, semnat în martie 1918, care prevedea retragerea trupelor române din Basarabia. În continuare, declaraţia a contestat valabilitatea votului „Sfatului Ţării” atât din 27 martie, cât şi din 27 noiembrie 1918, arătând că guvernul sovietic a protestat atât împotriva reunirii Basarabiei cu România în baza votului „Sfatului Ţării”, cât şi împotriva Convenţiei de la Paris din 28 octombrie 1920. Arătând în câteva rânduri că U.R.S.S. nu se bazează în problema Basarabiei pe drepturile istorice, pe care le crede o rămăşiţă a ţarismului, guvernul sovietic insista, în încheiere, să soluţioneze problema Basarabiei printr-un sondaj al populaţiei basarabene organizat în condiţiile unei libertăţi şi corectitudini de exprimare a opţiunii absolute.

Deşi practica plebiscitară constituia un capitol important în formarea statelor şi, mai cu seamă, în remanierile teritoriale, iar multe din tratatele de pace din 1919-1920 au prescris unele consultări plebiscitare asupra teritoriilor cu amestec de populaţie, obiect al schimbărilor de suveranitate, ideea plebiscitară nu a putut fi ridicată la rangul unui principiu de drept internaţional. Motivul era că în urma experienţelor anterioare, pline de inconveniente de ordin practic, s-a constatat incertitudinea ce domina exacta interpretare a sentimentului popular, dar şi pasiunea depusă de statele vecine şi rivale ce revendicau cu energie acelaşi teritoriu.

Împrumutând ideea plebiscitului de la emigraţia rusă, Uniunea Sovietică nu a fost consecventă în aplicarea ei. Exista cazul statelor limitrofe U.R.S.S., care au făcut parte din fostul Imperiu Rus şi care şi-au creat propria statalitate, unele chiar cu asentimentul guvernului sovietic, fără ca pentru aceasta plebiscitul să se fi pus drept condiţie a recunoaşterii lor. Plebiscitul pe care Sovietele îl propuneau pentru Basarabia apărea deci, în asemenea circumstanţe, ca o măsură ad-hoc, fiind îndreptată exclusiv împotriva României. Un rezultat defavorabil Uniunii Sovietice, în eventualitatea organizării sale, ar fi fost neglijat de partea sovietică.

Sesizând faptul că tratativele alunecau într-o direcţie intolerabilă, delegaţia română, după o serie de parlamentări, a prezentat la 31 martie 1924, răspunsul la memoriul delegaţiei U.R.S.S., expus la 28 martie 1924. Memoriul delegaţiei române prezenta un interes deosebit, luând în consideraţie amploarea şi profunzimea cu care se ia în dezbatere problema Basarabiei din momentul când aceasta a devenit mărul discordiei raporturilor române-ruse până la momentul Conferinţei de la Viena.

Din introducerea acestuia reiese clar că, dacă guvernul român ar fi acordat un singur moment crezare informaţiilor care i-au parvenit în mod indirect din partea rusă cu privire la plebiscit în Basarabia, el ar fi refuzat să trimită delegaţi pentru începerea negocierilor pe aceste baze. Constatând grave erori în interpretarea istoricului problemei Basarabiei, declaraţia delegaţiei române a ţinut să arate, în primul rând, că, de fapt Basarabia a fost răpită în 1812 de către curtea ţărilor statului Moldovei printr-un act de violenţă asupra poporului său cu consimţământul Imperiului Otoman care nu exercita, în ultimă instanţă, decât drepturi de suveranitate asupra sus numitului stat moldovean.

În continuare se arată că în urma războiului din Crimeea din 1856, puterile europene au retrocedat statului moldovean trei districte ale Basarabiei din nou răpite României prin politica imperialistă a Imperiului rus la încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878. Utilizând analizele şi statisticile timpului, dintre care multe alcătuite chiar de istoricii şi funcţionarii ruşi, memoriul arăta că în cadrul Imperiului rus Basarabia persista să constituie o unitate politică distinctă, în ciuda politicii de rusificare. Masa compactă a majorităţii poporului Basarabiei şi-a păstrat caracterul naţional moldovean şi, în consecinţă, român.

Referindu-se la evenimentele din 1917-1918, speculate de guvernul sovietic, partea română a ţinut să precizeze că armata română n-a intrat în Basarabia decât la 18 ianuarie 1918, mult timp după constituirea organelor locale de autodeterminare şi după invitaţiile clare şi presante ce au fost adresate de „Sfatul Ţării” guvernului român, începând cu 24 decembrie 1917, iar după hotărârile importante pe care autorităţile basarabene le-au adoptat, ea s-a pus în întregime la dispoziţia autorităţilor Republicii Moldoveneşti.

În ceea ce priveşte „Sfatul Ţării”, acesta s-a constituit pe aceleaşi baze ca şi dietele ce s-au format în Ucraina, Estonia, Lituania, Letonia, Belorusia, unde, în aceleaşi condiţii, şi în urma aceloraşi drepturi, s-au constituit state iniţial autonome şi apoi independente, recunoscute de guvernele sovietice şi cele europene. De aceea, menţiona memoriul, este absolut fals să se susţină, cum se arată în declaraţia sovietică din 28 martie, că „Sfatul Ţării” nu avea dreptul să dispună, aşa cum a făcut-o, de soarta provinciei pe care o reprezenta.

În încheierea expunerii istorice a problemelor Basarabiei, delegaţia română a declarat că, în condiţiile anului 1918, când guvernul Ucrainei, fără nici o obiecţie din partea guvernului Moscovei, a declarat că Basarabia nu face parte din teritoriul Ucrainei, iar Rusia s-a dezinteresat prin organele sale din Ucraina şi de la Moscova de soarta acestei provincii, Basarabia trebuia să-şi reglementeze singură soarta în raport cu Puterile Centrale. Astăzi, statul român este cel care reprezintă, în urma evenimentelor care s-au desfăşurat, toate drepturile Republicii Moldova asupra Basarabiei.

În cea de a doua parte a memoriului partea română a răspuns cererii sovietice privind organizarea plebiscitului în Basarabia. Amintind că plebiscitul, aşa cum este el propus pentru Basarabia, nu a fost practicat în mod sistematic în condiţii asemănătoare de către guvernele sovietice, delegaţia română a menţionat că Rusia Sovietică, prin întreaga constituţie politică a Sovietelor şi a principiilor pe care le-a proclamat încă de la început, a recunoscut caracterul naţional al unei populaţii ca suficient prin el însuşi pentru determinarea unei formaţii politice independente. Guvernul român considera insistenţa delegaţiei Uniunii Sovietice în punctele ei de vedere privind plebiscitul ca o atitudine îndreptată special împotriva sa. Guvernul român era nevoit însă să respingă definitiv orice idee de plebiscit şi dintr-un alt punct de vedere. Acceptând plebiscitul, statul român ar fi căzut într-o contradicţie flagrantă faţă de aliaţii săi, pentru că el ar fi readus în discuţie soarta Basarabiei, după ce a încheiat cu aliaţii săi un tratat în care, la asigurările pe care el le-a dat în ceea ce priveşte baza drepturilor lui, ei au recunoscut oficial revenirea acestei provincii la România. Arătând că Basarabia reprezintă un anacronism în istoria Rusiei, fiindcă reprezenta o primă etapă a realizării politicii ţariste care prevedea cucerirea tuturor teritoriilor europene ce se găseau între Imperiu şi Dardanele, delegaţia română a cerut guvernului sovietic, dacă acesta urmează într-adevăr o politică internaţională de pace şi s-a dezis de mentalitatea şi trecutul istoric ţarist, să recunoască la fel ca şi celelalte puteri necesitatea reîntoarcerii Basarabiei la România.

După expunerea delegaţiei române, cele două părţi s-au retras în săli separate spre a delibera, făcându-se intervenţii ca ruperea tratativelor să nu se facă imediat.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG