Linkuri accesibilitate

Disputa sovieto-română asupra Basarabiei (XIII): Spre pactul Molotov - Ribbentrop


Semnarea Pactului Molotov - Ribbentrop, Moscova, 23 august 1939

În urma remanierii guvernamentale prin care are loc înlăturarea lui N. Titulescu din funcţia de ministru de externe, atestăm un moment de schimbare a poziționării României în sistemul european interbelic. În condiţiile anului 1936, ideea securităţii colective nu mai era valabilă. Germania promulgase în martie 1935 legea serviciului militar obligatoriu, în contradicţie cu Tratatul de la Versailles. Franţa nu a întârziat cu răspunsul semnând un tratat de asistenţă cu Uniunea Sovietică. Drept consecinţă, Germania denunţă acordurile de la Locarno şi ocupă zona renană.

În urma destrămării construcţiei internaţionale bazate pe principiile stabilite la Versailles, în Europa s-au creat două tabere. Pe de o parte, Franţa, U.R.S.S., Marea Britanie, deşi cu rezerve, şi Cehoslovacia; pe de altă parte Germania, Italia, încă nehotărâtă de altfel, Ungaria, Bulgaria. La o situaţie echidistantă între cele două blocuri încercau să se menţină Polonia şi Iugoslavia. Singură România, datorită lui N. Titulescu, a rămas fidelă securităţii colective, în timp ce atât Franţa cât şi Marea Britanie nu se mai refereau la Societatea Naţiunilor decât pentru a obţine adoptarea unor rezoluţii antigermane. În concluzie, putem afirma cu certitudine că înlăturarea sa a fost condiţionată, în primul rând, de procesul de dezagregare în care intrase Societatea Naţiunilor şi eşecul politicii de securitate colectivă, prin afirmarea statelor fasciste şi revizioniste şi politica de concesii promovată de marile puteri.

Noile valenţe ale vieţii internaţionale nu puteau să nu inducă schimbări şi în politica externă românească. România era o ţară, care la fel ca altele cu acelaşi statut, trebuia să existe în interiorul jocului de interese ale marilor puteri, faţă de vectorii căruia diplomaţia românească a căutat mereu soluţii de adaptare care să permită realizarea propriilor interese. Din acest punct de vedere, politica lui N. Titulescu era perimată. Apropierea sa de Uniunea Sovietică nemulţumise Germania. În condiţiile unui sistem efectiv de securitate, cu garanţiile Franţei şi Angliei, argumentele lui N. Titulescu în favoarea unui tratat de asistenţă cu Moscova erau justificate. Dar în condiţiile unei presiuni şi influenţe germane tot mai accentuate, ea era periculoasă. În timpul discuţiei din august 1936 cu O. Goga, Hitler a declarat că principalul pericol pentru România îl constituie nu revizionismul, ci bolşevismul. România şi Germania, consemna Führerul, puteau ajunge la consens în orice problemă dar pentru aceasta trebuia înlăturat principalul obstacol în stabilirea relaţiilor germano-române - N. Titulescu. În calitate de etalon, Hitler a arătat relaţiile stabilite între Germania şi Iugoslavia. Ultima era aliată cu Franţa, se afla în Mica Înţelegere, iar în acelaşi timp avea strânse legături economice şi politice cu Germania şi aliaţii săi. „România, a încheiat Hitler, este o parte naturală a Balcanilor şi are interese comune cu Germania la răsărit, de aceea ea trebuie să adopte o poziţie clară faţă de Berlin”. La întoarcerea în ţară, O. Goga a transmis acest mesaj regelui Carol al II-lea.

Regele Carol al II-lea și N. Titulescu, Dover, 1936
Regele Carol al II-lea și N. Titulescu, Dover, 1936

Demiterea lui N. Titulescu n-a surprins cercurile politice sovietice. Raporturile lui M.S. Ostrovski confirmă faptul că Moscova era pregătită pentru acest gest. Din această cauză, după înlăturarea lui N. Titulescu, Uniunea Sovietică a devenit mai suspicioasă şi mai reticentă în relaţiile cu România. Remanierea guvernamentală din august 1936 a fost concepută de U.R.S.S. ca începutul schimbării treptate a cursului de politică externă românească. Într-o convorbire telefonică de la începutul lunii septembrie 1936, M. Litvinov i-a confirmat lui N. Titulescu acest fapt. Comisarul de externe sovietic a declarat nule înţelegerile de la Montreux, considerând că înlocuirea lui N. Titulescu „în circumstanţele cunoscute, echivalează cu o schimbare de politică externă”.

În realitate, după înlocuirea lui N. Titulescu, în politica externă românească au intervenit unele modificări, dar ele se refereau, în primul rând, la formă şi nici într-un caz nu s-au manifestat printr-o orientare progermană, aşa cum susţinea Moscova. Era mai curând o readaptare a României la noile circumstanţe internaţionale create. Declaraţia noului ministru de externe, V. Antonescu privind direcţiile politicii externe româneşti, făcută la 4 septembrie 1936, este edificatoare. În declaraţie se confirmă continuitatea politicii externe, având drept axiomă alianţa franco-română, conlucrarea în cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor cu Polonia. În acelaşi timp, se doreau relaţii de bună vecinătate şi prietenie cu U.R.S.S., dar asta nu însemna o îndepărtare de Italia şi Germania, faţă de care guvernul român îşi păstra bunăvoinţa unei conlucrări economice.

Politica externă românească faţă de U.R.S.S. a rămas un timp pe aceleaşi coordonate, dar acţiunile concrete aveau un alt caracter decât cele operate în primii doi ani după restabilirea relaţiilor sovieto-române în 1934. România avea într-adevăr intenţia să frâneze relaţiile cu U.R.S.S. În acest sens, Carol al-II-lea i-a declarat lui R. Hoare, la 6 decembrie 1936, că „vom înceta să ne îmbrăţişăm cu sovieticii, dar vom continua să dăm mâna cu ei”. Suveranul constata că prin „trecerea la prietenia nesăbuită cu Rusia, N. Titulescu provocase antagonisme fără rost în alte părţi”.

Chiar dacă în timpul vizitelor de la Paris şi Varşovia, din noiembrie şi decembrie 1936, V. Antonescu a făcut declaraţii de ataşament faţă de alianţele ce o legau de Franţa şi Anglia, faţă de obligaţiile sale din cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice şi a asigurat U.R.S.S. că România nu se va alătura blocului îndreptat împotriva sa, începând cu toamna anului 1936 asistăm la o slăbire a poziţiilor internaţionale ale României faţă de Germania. Uniunea Sovietică n-a ezitat să-şi exprime reticenţa ei faţă de influenţa tot mai mare pe care o căpăta Germania în România, iar în asemenea circumstanţe Moscova scotea de la naftalină din nou problema Basarabiei. M. Litvinov i-a declarat lui Ciuntu, ministrul român la Moscova, că „ultimii doi ani am fost liniştiţi. Eram gata să dăm României garanţii suplimentare să nu trecem Nistrul. Acum situaţia s-a schimbat. Nemţii sunt aproape de instalarea în Bucureşti. În aceste condiţii, credem periculoase, pentru noi, aceste acţiuni”. În telegrama din 22 februarie 1937, el arăta lui M. Ostrovski, că Moscova doreşte menţinerea independenţei României faţă de pretenţiile germane, loialitate faţă de Franţa şi Mica Înţelegere, relaţii de prietenie cu U.R.S.S. şi fidelitate faţă de principiile Societăţii Naţiunilor. Însă guvernul sovietic, menţiona M. Litvinov, constată slăbirea Micii Înţelegeri, prin politica urmată de Iugoslavia şi încurajată de România, intensificarea influenţei germane în România şi o nouă apropiere de Polonia.

Atrage atenţia, în continuare, modul în care oficialii sovietici încearcau să influenţeze politica externă românească prin ridicarea problemei Basarabiei. Atât timp cât România a urmat sau ar fi urmat o politică prosovietică, Moscova nu intenţiona să pună pe tapet problema basarabeană. O eventuală „deviere” a politicii externe româneşti, aşa cum constata Kremlinul politica României după demiterea lui Titulescu, ar fi dus la redeschiderea acestei probleme. Iar pentru a fi mai convingător , guvernul sovietic ameninţa cu posibilitatea unei soluţionări militare a problemei basarabene.

Anschluss-ul Austriei: A. Hitler în Viena, 13 martie 1938
Anschluss-ul Austriei: A. Hitler în Viena, 13 martie 1938

Între timp, evenimentele europene s-au precipitat. La 11 - 13 martie 1938 se înfăptuia Anschluss-ul. Odată cu Anschluss-ul Austriei, politica urmărită de Franţa încă din 1919, de a ţine Germania departe de spaţiul dunărean, a eşuat. În locul hegemoniei franceze în sud-estul Europei s-a instalat din nou un echilibru precar între trei grupări de puteri: Franţa-Marea Britanie, Germania-Italia şi Uniunea Sovietică. Acest fapt a intensificat presiunile economice, politice şi militare ale Germaniei în centrul şi sud-estul Europei, ceea ce, în condiţiile unei politici ezitante anglo-franceze, a avut grele repercusiuni asupra situaţiei externe a României. Ea se agrava cu atât mai mult cu cât, odată cu presiunile germane, creşteau şi ameninţările revizionismului ungar. Faptul impunea României căutarea unor soluţii în vederea protejării independenţei şi integrităţii sale teritoriale. Regele Carol al II-lea reflecta în acest sens: „Ne găsim într-o situaţie politică extrem de gravă şi care ne poate antrena la o modificare a politicii noastre externe”. Suveranul român trasa perspectivele pe care trebuia să le urmeze România: „Legături cât mai strânse cu Franţa şi îndeosebi cu Anglia, fidelitate absolută aliaţilor noştri (adesea foarte greu) şi să nu ne lăsăm angajaţi într-un conflict care să ne aducă în mod automat în conflict cu Germania, iar de U.R.S.S. nici o legătură prea strânsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil”.

La 29 septembrie 1938, prin acordul de la Munchen, era sacrificată integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Pentru România, care-şi întemeiase politica externă pe colaborarea cu Marea Britanie, Franţa, ţările membre ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, poziţia adoptată de reprezentanţii celor două mari puteri de la Munchen a constituit o grea lovitură. Acordul a lovit puternic sistemul de securitate colectivă, Societăţii Naţiunilor substituindu-se un directorat al celor patru mari puteri, care se angajau să se consulte şi să hotărască în comun asupra problemelor europene.

Semnatarii Dictatului de la Munchen: B. Mussolini, A. Hitler, N. Chamberlain și E. Daladier, 29 septembrie 1938
Semnatarii Dictatului de la Munchen: B. Mussolini, A. Hitler, N. Chamberlain și E. Daladier, 29 septembrie 1938

În condiţiile unui pericol tot mai mare a penetraţiei germane în România, Franţa şi Marea Britanie, după îndelungi tratative diplomatice, acordau la 13 aprilie 1939 garanţii politice României. Printr-o formulare abilă, garanţiile anglo-franceze vizau, însă, doar independenţa statului român, dar nu şi integritatea sa teritorială. În cursul tratativelor tripartite anglo-franco-sovietice din vara anului 1939 privind semnarea unui acord, atât Franţa cât şi Marea Britanie au dorit ca U.R.S.S. să se asocieze garanţiilor pe care acestea le oferise României şi Poloniei. Tratativele au pus din nou problema trecerii armatelor sovietice prin România şi Polonia. Şeful delegaţiei sovietice, Voroşilov a declarat, că trecerea trupelor sovietice pe teritoriul polonez şi prin România era condiţia preliminară a negocierilor, iar dacă ea nu se rezolva pozitiv, el găsea tratativele inutile. Era, însă, cunoscut tuturor părţilor implicate în tratative, că atât Polonia, cât şi România se opuneau acestui fapt. Şi dacă România s-a opus trecerii Armatei Roşii pe teritoriul său, atunci când situaţia internaţională era încă sub control, sub ameninţarea pericolului invaziei germane o acceptare a asistenţei sovietice era cu atât mai puţin probabilă. Acest fapt, după cum am văzut mai sus, fusese clar exprimat de cercurile politice de la Bucureşti. Din acest considerent, în ultimul stadiu al tratativelor anglo-franco-sovietice, poziţia României nici n-a mai fost sondată în acest sens.

Invocând faptul că problema acordului privind intervenţia trupelor sovietice pe teritoriul Poloniei şi României nu era soluţionată, partea sovietică a dispus întreruperea tratativelor. Se pregătea o cotitură a cursului de politică externă sovietic spre Germania. La 23 august 1939 I. Joachim von Ribbentrop şi V.M. Molotov semnau la Moscova un tratat de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania, prin anexa căruia Basarabia era declarată sferă de influenţă sovietică. În condiţiile izbucnirii conflagraţiei mondiale, Kremlinul a crezut oportună transpunerea în practică a înţelegerii din 23 august 1939, înaintând României, la 26 iunie 1940, un ultimatum prin care a cerut cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG