Cine urmărește, măcar în treacăt, mersul evenimentelor politice europene și nord-americane va remarca frecvența avertismentelor asupra pericolului fascist, nazist, autoritar, totalitar. Sau, cu o formulă, obligatorie: extremism de dreapta. Știri și comentarii de presă, editoriale și intervenții susținute de istorici, politologi sau sociologi susțin, aproape zilnic, una și aceeași teorie: democrația occidentală e sub asediu. Istoria se repetă - spun voci care adaugă argumentelor prestigiul de care sînt înconjurate presa și mediile academice. Exact ca în anii ’30, mișcări, lozinci și forțe fasciste cîștigă teren, antrenează un public tot mai larg și atacă instituțiile democratice.
Mulți ziariști, scriitori și cercetători văd unul și același lucru în ascensiunea trecută a unor Hitler și Mussolini și succesul electoral prezent al lui Donald Trump, al alegătorilor care au decis despărțirea Marii Britanii de Uniunea Europeană și al partidelor de dreapta care cîștigă repetat și categoric alegeri în Ungara și Polonia. Aproape toate aceste opinii și analize găsesc asemănări frapante cu momentul Weimar, adică prăbușirea statului democratic la putere în Germania din 1918, pînă la victoria lui Adolf Hitler în 1933. Așa numita Analogie Weimar e o temă la modă. Cu alte cuvinte, populiștii de azi sînt fasciștii de ieri. Neîndoios acest val teoretic e atrăgător și, în plus, face servicii masive adversarilor politici ai lui Trump, Orban sau susținătorilor Brexit. Fac, însă, aceste teorii un serviciu adevărului istoric și bunei educații publice? Mai degrabă, nu. Analogia populism-fascism are numeroase probleme peste care se poate trece numai cu prețul unei deformări masive a termenilor și faptelor istorice.
Prima reținere ar trebui să vină din trecutul nu tocmai îndepărtat. Acuzația de fascism a făcut o carieră glorioasă în centrul propagandei sovietice. Așa cum mulți își mai aduc aminte, iar alții pot afla lesne din cărțile de istorie, comuniștii foloseau acuzația de fascism la tot pasul. Oricine nu era de acord cu propaganda sovietică sau devenea brusc neconvenabil se alegea automat cu eticheta de „fascist”. Procedeul a fost folosit maniacal și a lăsat urme. Stînga occidentală contemporană l-a redescoperit și îl folosește cu nesaț. Tot mai des, vocile, opiniile și comentariile care nu aprobă valorile stîngii sînt declarate fără întîrziere fasciste. Eticheta e lipită fără argumente și explicații. Simpla deosebire de păreri sau valori e suficientă. Tehnica acuzației de fascism a ajuns atît de frecventă încît a primit un nume care semnalează totala ei lipsă de substanță și bună credință: reductio ad Hitlerum. Altfel spus, părerea cuiva e invalidată și scoasă în afara decenței prin trimiterea la Hitler sau la nazism. De pildă: Hitler era xenofob și rasist, Trump e împotriva migrației necontrolate, deci e nazist. Evident, logica acestei tehnici e complet falsă. Dar lucrurile sînt mult mai complicate.
Cine va încerca să meargă pe urma industriei de invalidare prin trimitere la fascism va avea surprize foarte mari. Astfel, curiosul va afla destul de ușor că o mare parte a presei și a stîngii de azi lucrează cu definții datorate lui Stalin. S-ar putea spune, chiar, că operația propagandistică de redefinire impusă de Stalin încă din anii ’40 e o capodoperă în materie, probabil cea mai mare fraudă ideologică cunoscută în istorie. Căci Stalin a pus în circulație, folosind un aparat propagandistic uriaș, ideea după care comunismul sovietic a luptat cu inamicul fascist care reprezenta desăvîrșirea politică a dreptei și apoteoza militară a capitalismului. Stalin avea nevoie de această mutație pentru a imprima un sens convenabil conflictului cu Germania nazistă, fostul aliat cu care Uniunea Sovietică împărțise, în cea mai bună înțelegere, Europa de Est.
La rîndul lor, puterile occidentale au găsit convenabilă această teorie și au tolerat-o sau au preluat-o fără rețineri, la sfîrșitul războiului. În fond, această interpretare explica foarte bine de ce anume luptase Occidentul alături de Uniunea Sovietică. În alți termeni, mica schimbare de termeni introdusă de Stalin scutea Occidentul o întrebare incomodă: cum anume fusese salvată democrația de alianța cu Uniunea Sovietică, o dictatură declarat anti-democratică. Toate aceste împrejurări, au netezit drumul confuziei ideologice introduse de Stalin și i-au asigurat o carieră cît se poate de vie și astăzi. Adevărul primar, denaturat de interferența propagandei sovietice, e mult diferit și nu tocmai greu de descris.
[Nota red. Opiniile acestui blog nu corespund în mod necesar cu cele ale postului Radio Europa Liberă/Radio Libertatea].