Linkuri accesibilitate

FNT 2018 - Evoluția de la cartof la om


„Despre oameni și cartofi”. Scenariu și regie: Radu Afrim.

Pe 8 septembrie 2012, în localitatea Chilieni din Covasna, trenul a spulberat un tractor care transporta 15 persoane. Unii s-au salvat sărind la timp din remorcă. Cinci, ba nu, opt, ba nu nouă persoane au murit. Șoferul, un bărbat de 78 de ani, nu s-a asigurat la trecerea căii ferate. A scăpat cu viață, dar a omorât nouă oameni. Era bătrân și pe jumătate orb. Nici nu prea știa ce s-a întâmplat. Cei morți erau din municipiul Sfântu Gheorghe. Din cartierele mărginașe. Din tomberoanele mărginașe. Munceau la cartofi. Și-a dat viața venind de la câmp. O știre de presă care a făcut, ca multe altele, ocolul redacțiilor, însângerând primele pagini și emisiunile prime-time fără a trece însă de senzaționalismul macabru al tragediei.

Imagine din spectacol
Imagine din spectacol

Cei care s-au grăbit să numere morții au uitat de viii rămași în urmă. Cel puțin așa consideră Radu Afrim care, în spectacolul documentar Despre oameni și cartofi, a vrut să recupereze omenescul din spatele știrii, pulsația vieții, amănunte lăsate deoparte de mulți probabil pentru că „nu vând ziarul”. Căci accidentul petrecut departe de civilizație, la marginea lumii, este genul de știre care se transformă direct din breaking news în old news, cum spune și Radu Afrim. Cu toții consumăm zilnic tragedii în cantități tot mai mari decât capacitatea noastră de asimilare. Nu e de mirare că există și resturi. Sau tragedii neatinse de apetitul nostru. Sunt unii al căror stomac nu se mai mulțumește decât cu catastrofe planetare. S-a schimbat metabolismul social, arde mai mult, se hrănește doar cu hrană hipercalorică. Cine ar mai sta, într-o lume grăbită și isterică, să asculte ce are de spus, molcom și anapoda bătrâna Iren? Pentru a fi protejată sau poate că din neglijență, nu i s-a spus că-și pierduse o fiică și nepoatele în accidentul de tren. Veneau cu toate de pe câmp, de la cartofi. A aflat întâmplător de la radio sau televizor, deși nu prea aude și nici nu prea vede. E atât de bătrână că a uitat și când i-a murit soțul. Cu vreo 10-15 ani în urmă. La solicitarea celor care-i vorbesc, ne cântă chiar ceva despre iubire, moarte, depărtare, o muzică golită de muzică, un monolog rubato, aritmic și atonal. Camera o filmează de aproape și fiecare rid de pe față pare un vers din cântecul ei.

Nici povestea lui Tunde și a copiilor ei nu pare să fi fost interesantă, nemite impresionantă, pentru a o afla altfel decât în colajul lui Afrim. Copiii își amintesc de tatăl lor: avea barbă aspră. Era înalt. Îi iubea. Le lipsea. O altă istorie cu săraci care caută în gunoaie și plănuiesc zadarnic să depășească marginile alunecoase ale gropii sociale în care se aflau. Trăiesc într-o lume dură în care trupul fără cap al familiei se dezmembrează. Toți copiii dau semne de depresie, însingurare, furie, tristețe. O tristețe conținută în condiția lor umană de marginali, de excluși.

Imagine din spectacol
Imagine din spectacol

La fel și familia lui Sanyi. Acesta povestește, sudând țigară după țigară, cum a aflat că și-a pierdut soția. A fost la spital. A ajuns la morgă. A văzut-o acolo Era într-un sac. Nici măcar un os nu ne-au arătat. A leșinat. O regretă, cum de nu, că ținea casa. Făcea de mâncare. Spăla copiii. Spăla rufele. Făcea curățenie. Copiii lor nu se mai duc la școală pentru că sunt bătuți de colegi sau de te-miri-cine de pe stradă. Au niște păpuși de pluș, dar nu se știe cine se joacă cu ele. Toți neagă c-o fac. Unul dintre băieți îndrăznește până la urmă să ne prezinte o girafă. Prietenul lui. E de fapt o casă cu păpuși orfane de copii. Pista, fiul cel mare, și Erika, iubita lui, urmează îndeaproape același model de familie. Își tatuaseră pe mână cât de mult se iubesc. Erika trebăluiește prin casă. Face de mâncare. Uneori aduce lucruri de prin gunoaie (nu-i e rușine, de ce să-i fie, le spală și apoi le poartă) Nu-i iese din vorbă lui Pista. Uneori vorbește el în numele ei, de parcă ar fi absentă. Așa vorbea și tatăl lui despre soția moartă în accidentul de tren. Toți vorbesc așa. Au și povești comune: Toți au leșinat. Toți au plâns. Au primit niște despăgubiri cât să-și îngroape morții. Își aduc aminte tot mai vag de cei dispăruți, mai mult ca o durere în piept.

Filmul proiectat pe ecranul de deasupra scenei este doar un nivel de lectură: cel al realității intrinseci, epidermice. Un film cu sonor natural și lumină la fel. Cu cadre în succesiune cronologică. Cu montaje minimale și fără filtre de culoare. Filmat fără trucuri cinematografice, de multe ori cu camera pe umăr, imaginea tremurând pe alocuri în ritmul cardiac al cameramanului. Dogma 95. Însă documentarul alternează cu diagrame și animații trăznite, rupte parcă dintr-un trip în care realitatea kitsch a carpetelor cu Răpirea din serai, păuni moțați și zâne la izvor prinde viață, culorile se aprind și filează nebunește. Cartoful se transformă în celulă, este suprapus peste cranii și vintre, bate ca o inimă, devenind parte a anatomiei, interferează cu realitatea.

La palierul inferior, pe scenă (și se întâmplă ca Sala Atelier de la Teatrul Național să fie doar un fel de aulă astfel că actorii ajung adesea chiar lângă spectatorii din primul rând căci până acolo se întinde scena) asistăm la descompunerea acestei realități în mostre văzute prin alt ocular microscopic. Este un spectacol pestriț ca decorurile din planul îndepărtat al „scenei” unde e înghesuit, în două cămăruțe, universul emoțional, estetic, social al uneia dintre familiile distruse de accidentul din Chilieni. Oamenii sunt acolo înghesuiți ca niște cartofi, se hrănesc și se joacă cu cartofi, au început să semene cu niște cartofi. La finalul spectacolului, protagoniștii apar în semiîntunericul scenei ținând în mâini o candelă și un cartof pe care le așază de-a lungul razei de lumină tăiată în adins de un reflector pe pardoseală. Este aceeași dungă străbătută, la începutul piesei, de unul dintre personaje care împinge un trenuleț făcut din bulbi de cartof.

Planurile se intersectează: filmul pare să evadeze pe scenă și scena pare să fie aspirată de film. Nu știm dacă nu cumva parte din ceea ce se petrece pe scenă nu este un spectacol din lumea cartofilor (un colț al scenei este plin de cartofi, unii uriași, personajele fantazează la cartofi, ar vrea să găsească niște cartofi suficient de mari să-și facă o casă din ei, să stea în ei ca pe un pat, să taie cu un cuțitaș felii pe care să le arunce în tigaia de la capul patului, să nu mai fie nevoie să iasă din casă, vor să se înmormânteze într-un cartof) un spectacol în care dansul alternează cu sexul, cântecul și iar dansul (ceardașuri și hip-hip, incantația bătrânei Iren și muzica rap).

Radu Afrim e vorbitor în numele morților. Este un discurs dintre lumi, o lecție de anatomie socială. Sondează rădăcina răului în zonele obscure unde cresc disonanțele acestei lumi. Este o zonă crepusculară în care aritmetica echivalează oamenii cu cartofii. Viețile lor au un preț exact: o găleată de cartofi, 25 de lei și o masă caldă pe zi. Rentează să te ducă moșul cu tractorul de pe câmpul cu cartofi pe lumea cealaltă. Întrebările fundamentale ale acestui spectacol-documentar scris și regizat de Radu Afrim sînt unde se ascunde umanitatea noastră. De ce suntem incapabili de empatie? Cum de am ajuns să cântărim viața cu tasul de cartofi? Cine a fost la început: omul sau cartoful? Pe ecranul suspendat peste sală vedem cartoful proiectat peste schițe anatomice, peste țesuturi musculare, oase, o celulă pulsând, o cărămidă a vieții în subsolul social unde trăiseră cei morți. Afrim merge până în adâncuri insondabile pentru a reveni cu eșantioane care să demonstreze cât de tenace e viața, cum rezistă ea în cele mai profunde abisuri existențiale, în cele mai vitrege condiții ca bacteriile pe care am vrea să le ducem pe Marte. Rădăcinile răului dar și ale binelui, îți spui, se hrănesc din aceeași pulbere umană. Măcinată la moara existenței. Nu este concluzia unui imoralist, ci un punct de plecare, un fel de a spune că soluția dilemelor etice ține de liberul nostru arbitru și doar un accident poate fi excepția acestei reguli utile și clare. Noi decidem cum să fim. În realitate oamenii sunt lupi pentru oile sociale. Pentru marginali. Deocamdată din marginali își hrănesc dominanții vanitățile și stima de sine. Mulți simt că viața le devine mai suportabilă în comparație cu condițiile extreme de viață ale marginalilor, parcă fără să-și dea seama că, în mare măsură ei, cei dominanți, sunt vinovați de asta. Că infernul unora este produs de confortul cotidian al altora. Că sunt unii pentru care marginalizarea altora a devenit un principiu de viață și o profesiune de credință.

Și poate că ieși de la spectacolul lui Radu Afrim derutat, întrebându-te: Bun, am văzut dansuri populare, rap, bătăi cu cartofi, hârjoneli pe scenă, un tomberon de unde iese ca un duh din sticlă spectralul personaj feminin care domină scena, culisele ba chiar și ecranul cinematografic de deasupra... Am văzut lucrători de la salubritate, chitariști blazați care cântă inexistente cântece despre moarte, încă necompuse, așa cum Iren cânta iubirea pe o melodie fără melodie. Am văzut, am auzit, am simțit și am bănuit o mulțime de lucruri, dar unde e piesa de teatru? La urma urmei, chiar și autorul se întreabă la un moment dat ce a vrut cu toate acestea, de unde a plecat și unde a ajuns? Îți pui așadar și tu toate aceste întrebări, grijuliu cu timpul tău: Oare nu mi-am irosit degeaba două ore din viață? Ce semnificație poate avea un accident petrecut acum șase ani? Da, știm cu toții că moartea unui om înseamnă moartea unui cosmos. Dar câte Universuri nu se vor fi stins ca lumânările în piesa lui Afrim, până să ajungem la oameni și cartofi? Câte trecuturi nu se vor fi scurs până să ajungem în prezentul etern al vieții noastre? Nu altul e ciclul cartofilor îngropați, scoși apoi selectați, îngropați din nou, scoși într-un nesfârșit ciclu întuneric/lumină. Apoi îți dai seama că te-ai oprit și ai scos din buzunar o bancnotă pe care o strecori în cutia de acordeon a cântărețului de la metrou. Că privești altfel strada pestriță, oamenii, îmbulzeala. Se pare că ai luat piesa cu tine. Căci în spectacolul lui Afrim nu emoția artistică primează (cu toate că există și aceasta din plin) ci empatia. E o experiență teatrală care-ți schimbă raporturile cu lumea, cu realitatea. Te face mai bun (ei bine, da! chiar dacă sună patetic). Te simți mai vulnerabil pentru că noua sensibilitatea e ca o epidermă foarte sensibilă. O epidermă prêt-à-porter. Degeaba îți spui că-ți dă vertijuri, că pică greu la stomac. E ca o poțiune amară care îți face greață, dar, odată administrată, te scapă de boală sau măcar îți limpezește privirea.

Despre oameni și cartofi

Scenariu și regie: Radu Afrim

Distribuție:

Flavia Giurgiu

Ioana Alexandrina Costea

Anca Pitaru

Liviu Popa

Kozmin Dima

Copiii : Kristian, David, Zsolt, Emoke

Scenografia :Andreea Simona Negrilă

Montaj și animații :Ördög Gyárfás Ágota

Video: Vargyasi Levente, Radu Afrim

Grafica : Vetró Baji

Costumele : Andreea Simona Negrilă

Coregrafia: Flavia Giurgiu

Muzica originală : Kónya Ütő Bence

Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe

XS
SM
MD
LG