Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (II)


Membri ai Cercului de Studii Sociale din Iași, 1906. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale

Socialiștii români au fost influențați până spre sfârșitul secolului XIX de diferite forme de socialism, provenite îndeosebi din Franța și Rusia. În anii 1880 devine vizibilă ascensiunea unui curent dinspre spațiul de limbă germană, marxismul. Deși în Europa a fi socialist nu însemna obligatoriu a fi marxist, practic la sfârșitul secolului XIX marxismul părea a oferi cea mai coerentă, chiar seducătoare perspectivă socialistă în Europa continentală.

Un curent socialist în expansiune: marxismul

Karl Marx, 5 Mai 1818 – 14 Martie1883.
Karl Marx, 5 Mai 1818 – 14 Martie1883.

Nu este scopul meu să intru aici într-o discuție extinsă asupra ideilor lui Karl Marx – și ale prietenului său, Friedrich Engels –, ci de a aminti liniile generale ale gândiri acestora, care aveau să influențeze acțiunea politică a celor care s-au revendicat de la acest sistem teoretic, îndeosebi a celor mai radicali dintre ei. Chiar dacă anticipez, din perspectiva subiectului nostru general, comunismul, România a avut după Al Doilea Război Mondial, mai bine de patru decenii, un regim declarat marxist. Era vorba de interpretarea pe care Lenin, în principal, deși nu singur, a dat-o ideilor lui Marx. Cum s-a spus, nu fără îndreptățire, în perspectivă istorică, nici Lenin nu poate fi despărțit de Marx, nici Marx de Lenin.

Marx și Engels au făcut referire la predecesorii socialiști, au admis că aceștia aveau anumite merite în punerea problemelor privind societatea, în propunerea unor soluții care vizau rezolvarea inechităților sociale. Însă i-au privit cu superioritate, considerând că socialismul lor era „utopic”. Socialiștii timpurii erau considerați naivi pentru că erau mai degrabă pacifiști, nu erau adepții unor acțiuni politice, nu credeau că schimbările sociale trebuiau să se producă pe cale revoluționară. Și nu aveau un fundament solid, nu aveau o bază științifică. Pentru varianta proprie de socialism, cei doi și-au arogat calificativul de „științific”. De altfel, pretenția lor era în sensul veacului, știința și progresul fiind mereu invocate de diverși gânditori. Cu toate că i-au taxat pe predecesorii lor socialiști drept utopici, Marx și Engles sunt plasați deseori în același insectar al căutătorilor societății ideale. În pofida pretenției lor că aveau instrumente științifice de analiză socială.

Friedrich Engels, 28 noiembrie 1820 – 5 august 1895.
Friedrich Engels, 28 noiembrie 1820 – 5 august 1895.

În privința altor curente socialiste contemporane, atitudinea lui Marx și Engels a fost variabilă, de la condescendență la condamnare fără reținere. Sindicaliștii britanici nu s-au lăsat seduși de teoriile lui Marx, dovedindu-se realiști și pragmatici în apărarea intereselor celor pe care îi reprezentau. Anarhiștii aveau o mare influență între cei care împărtășeau idei de stânga în diferite țări europene, în special în Franța, Spania, Italia și Rusia. Polemicile dintre Karl Marx, pe de o parte, și Pierre-Joseph Proudhon și Mihail Bakunin, pe de altă parte, sunt probabil cele mai cunoscute. Cei doi l-au considerat pe Marx intolerat și autoritar, un pericol pentru libertate. Tocmai ca urmare a poziționării anarhiștilor contra perspectivei lui Marx, acesta i-a descris în cuvinte menite a-i decredibiliza public. Disputele cu anarhiștii aveau să și ducă la încetarea existenței Internaționalei Socialiste (Internaționala I), care se constituise în 1864, și în care Marx și Engels au avut o mare influență.

Cei doi părinți fondatori ai „socialismului științific” au scris mult. Primul text asumat de Marx și Engels, Manifestul Partidului Comunist, a fost de mici dimensiuni, o proclamație politică, de propagandă, publicată în 1848. Sentențios de la un capăt la altul, Manifestul nu a avut practic niciun impact în anul apariției, când Europa continentală era zguduită de revoluții care aveau un fundament ideatic diferit, ci abia câteva decenii după aceea.

Das Kapital/Capitalul de Karl Mark, Hamburg, 1867
Das Kapital/Capitalul de Karl Mark, Hamburg, 1867

Marx avea să producă mai târziu o carte care avea să devină celebră, Das Kapital, despre care s-a spus până la sațietate că este mai mult citată și mai puțin citită. Primul volum din Capitalul – cu subtitlul Critica economiei politice – a apărut în 1867 la Hamburg, iar volumele doi și trei au fost publicate după moartea autorului (1883). Engels a sistematizat și publicat o parte din opera lui Marx, rezervându-și în mod deliberat un loc secundar în acest tandem care postum a avut într-adevăr o influență uriașă.

Istoria era guvernată de legi, credea Marx, iar el le descoperise. În mod deosebit, el a crezut că exista o lege a progresului în istorie. Forțele de producție reprezentau baza societății, pe acest fundament stând statul, instituțiile politice, artele, religia, adică suprastructura. Schimbările la bază duceau la modificări și în privința suprastructurii. Iar aceasta se întâmpla prin „lupta de clasă”, detectabilă în diversele „orânduiri” de-a lungul istoriei. De altfel, încă în Manifestul Comunist se afirmase că „istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”.

Marx a identificat patru mari „orânduiri”, patru epoci în istorie, pe baza modurilor de producție. Prima a fost cea a comunei primitive, când nu existaseră nici proprietate privată, nici clase, așadar nici luptă de clasă. Altfel spus, oamenii erau egali și aveau totul în comun, iar conflictele sociale lipseau. Au urmat apoi trei „orânduiri” care se bazau pe proprietate privată, pe exploatare și luptă de clasă. Era vorba de sclavagism, fedudalism și capitalism.

Într-o variantă mult simplificată, care însă avea să devină populară în secolul următor, cel puțin în sistemele educaționale ale regimurilor declarat marxiste (sau marxist-leniniste), lupta de clasă îi opunea pe sclavi, stăpânilor de sclavi, pe iobagi, nobililor, pe muncitori, capitaliștilor. Explicația privea Antichitatea, Evul Mediu, respectiv Epoca Modernă.

Observațiile lui Marx s-au bazat pe istoria occidentală, în mod particular pe nucleul acesteia. Merită reținut că exceptând copilăria și tinerețea, petrecute în Germania, Marx a locuit câțiva ani în Franța și Belgia, iar după 1849 în Anglia. Era și el, asemeni tuturor gânditorilor, influențat de timpul său istoric, de experiențele personale, de lecturi și de valorile împărtășite.

Perspectiva deterministă a lui Marx părea fără cusur. Lecturile – într-o oarecare măsură și experiențele – l-au adus însă pe acesta în poziția de a sesiza că existau segmente mari de spațiu și timp, în special în Asia, care nu se încadrau în schema de mai sus. Pentru a elimina contrariile, dar fără a insista prea mult, Marx a adăugat un alt mod de producție, pe care l-a denumit asiatic sau tributal.

Lumea capitalistă era bazată pe relațiile de producție care îi implicau pe capitaliști și pe muncitori, observa Marx. Cei dintâi aveau capitalul, pe care îl investeau, iar cei din urmă aveau munca, mai ales cea cu brațele. Din punctul de vedere al lui Marx, muncitorii produceau plusvaloarea (sau profitul), dar aceasta era însușită de către capitaliști. Era mai degrabă o judecată morală, fără înțelegerea unor aspecte esențiale precum asumarea riscurilor de către deținătorii capitalului, inventivitatea și progresul tehnic.

Marx pretindea că poate cunoaște nu doar trecutul, ci și viitorul. El avea o viziune asupra lumii care a fost catalogată drept mistică, profetică în privința viitorului. Era convins că victoria proletariatului, impunerea unei noi societăți, a celei comuniste, era o lege istorică. Și o făcea în termeni aproape religioși. Pur și simplu el credea că nu putea fi altfel.

Modurile de producție bazate pe exploatare aveau să fie depășite, potrivit sistemului de gândire al lui Marx. Mai precis, era vorba de înlăturarea capitalismului, contemporanul său și hegemonul în Europa occidentală, iar prin aceasta în lume. Înlăturarea clasei capitaliste de la putere, ca urmare a luptei de clasă, nu se putea face decât prin revoluție, eventual prin violență. Lumea veche, burgheză, avea să fie distrusă. Avea să se instituie dictatura proletariatului, care urma să pună bazele unei orânduiri noi, cea comunistă. Proprietatea privată avea să fie abolită, exploatarea să înceteze, iar lupta de clasă să devină istorie. Un vast program de inginerie socială urma să fie pus în practică pornind de la aceste considerații teoretice. Aceasta avea să se petreacă în societățile avansate din Vest, de acolo urmând să se extindă în toată lumea. Eroul capabil să înghenuncheze capitalismul exploatator, într-un mod prometeic, avea să fie unul colectiv, și anume proletariatul modern.

Părea să fie o reîntoarcere la faza de început a istoriei. Dar nu era vorba de revenirea la „comunismul primitiv”, de vreme ce societatea avea să fie reorganizată și supusă planificării, așadar ținând cont de organizarea muncii – inclusiv păstrând diviziunea acesteia – și de cucerile tehnice dobândite în capitalism. Nu avea să mai fie nevoie de funcția coercitivă a statului, însă resursele și producția aveau să fie administrate în mod centralizat.

Petrecându-și viața mai ales în biroul său de lucru și în biblioteci, preocupat de proiectele sale, Marx nu a avut contacte directe cu clasa muncitoare. Pentru cineva care invoca știința în sprijinul afirmațiilor sale, acest detaliu nu părea să fie un impediment. Potrivit datelor istorice, el nu ar fi pus niciodată piciorul într-o fabrică. De asemenea, nici Marx, nici Engels nu înțelegeau țărănimea, care reprezenta majoritatea absolută a populației în Europa continentală, dar și în ansamblul lumii. Ambii i-au și privit pe țărani ca pe niște oameni limitați, neacordându-le niciun rol în viitoarea transformare socială și politică a societății.

Ideile lui Marx au găsit numeroși adepți, au influențat diverși militanți politici, dar și cercetători din varii câmpuri ale cunoașterii, de la filosofi și istorici până la economiști și sociologi. Mulți socialiști au fost seduși de ideile marxiste. Raportarea la textele fondatoare avea să fie însă diferită în funcție de societățile unde acestea au fost receptate, de cultura politică, de experiențele grupurilor socialiste, de interacțiunea acestora cu alte ideologii și partide politice, cu publicul sau cu autoritățile. Totodată, nu au lipsit criticile, venind dinspre diferite expresii ideologice și politice, la adresa ideilor marxiste, unele în timpul vieții lui Marx, altele în cei aproape 140 de ani care au trecut de la moartea acestuia.

Primele receptări ale marxismului în România

Marxismul a devenit cunoscut practic în mediile socialiste românești în ultimele două decenii ale secolului XIX și s-a impus treptat. Manifestul Partidului Comunist a fost tradus inițial în limba română, însă din franceză, în 1892, de către Panait Mușoiu, un idealist exclus chiar atunci ca „anarhist” de către tovarășii săi socialiști. Ioan Nădejde avea să traducă Manifestul în anul 1893, din germană.

Ziaristul socialist Anton Bacalbașa a prezentat în România Capitalul lui Marx, în 1883, într-un articol cu același titlul. În Revista socială, editată de Ion Nădejde la Iași, în anii 1884-1887, aveau să fie publicate mai multe articole dedicate popularizării marxismului, inclusiv unul semnat de Constantin Dobrogeanu-Gherea, „Karl Marx și economiștii noștri” (1884). Influența marxismului asupra lui Gherea avea să se vadă și în cunoscutul text politic „Ce vor socialiștii români?” (1885-1886). Publicarea fragmentară în limba română a Capitalului are loc în 1911 și 1922, iar integral abia în 1947.

Mai multe dintre scrierile lui Engels aveau să vadă lumina tiparului în limba română în ultimul deceniu al secolului XIX. Spre exemplu, P. Mușoiu a tradus din franceză „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă”, text publicat în revista Munca (1890).

Vezi comentarii (1)

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG