Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (VIII)


România muncitoare, publicație social-democrată, 1 mai 1905

Socialiștii români în primii ani de după dezintegrarea PSDMR

Odată cu plecarea „generoșilor” la liberali, în 1899, mișcarea socialistă a pierdut practic liderii care aveau un anume prestigiu intelectual și social, cu capacități organizatorice și disponibilități financiare, cu oarecare vizibilitate politică. Chiar dacă nu în număr la fel de mare și nu atât de cunoscuți nici în epocă, nici în perspectivă istorică, precum „generoșii” deveniți liberali, alți socialiști au trecut la conservatori. Și nu era vorba doar de intelectuali, ci și de muncitori.

Ion Costache Frimu.
Ion Costache Frimu.

Câțiva dintre membrii socialiști activi au încercat să mențină în viață Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România. Vocile lor s-au auzit în timpul unor întruniri, însă tot mai slab, iar textele lor au putut fi citite în publicații cu o circulație restrânsă. Alții au încercat să fondeze Partidul Național-Democrat, de care se vorbise la Congresul al VI-lea, din aprilie 1899. Pentru acest motiv, ei au fost excluși din Clubul Muncitorilor din București, prin decizia liderilor acestei structuri, Ion Costache Frimu și Al. Georgescu. Consecințele disputelor interne au fost dezastruoase pentru socialiști. Slăbiciunea politică era cât se poate de clară, fie și numai dacă avem în vedere că din 1899 și până după Primul Rrăzboi Mondial ei nu au avut niciun deputat în Parlamentul României. De asemenea, ziarul Lumea nouă și-a încetat apariția în toamna anului 1900.

Constantin Z. Buzdugan.
Constantin Z. Buzdugan.

Odată cu dezintegrarea PSDMR au dispărut și cluburile muncitorești. Singurul care a reușit să se mențină, cu o activitate mult restrânsă, a fost cel din București. În anumite situații clubul se referea la sine ca la Partidul Muncitorilor. Resursele erau extrem de limitate. Uneori clubul nu avea bani nici măcar pentru plata chiriei. Dintre vechii militanți rămași, cei mai cunoscuți erau I.C. Frimu, Constantin Z. Buzdugan, C. Etineanu, I. Tabacovici, Al. Burlakof, N. Prescurea etc. Constantin Dobrogeanu-Gherea avusese o atitudine ambiguă în timpul disputelor care duseseră la dispariția vechiului partid, păstrând multă vreme bune raporturi cu „generoșii”. Din acest motiv, Gherea a fost criticat în 1899 și la începutul anilor 1900 de către socialiștii care nu plecaseră în alte grupuri politice.

Litman Leon Ghelerter.
Litman Leon Ghelerter.

Însă ulterior el s-a găsit alături de cei care se străduiau să refacă structurile socialiste.

În iunie 1901 avea să se constituie la București Cercul socialist „România muncitoare”, care într-un fel continua vechiul cerc muncitoresc cu acelați nume. Cercul urmărea să ofere „un mediu mai priitor unor idei și cugetări” (se subînțelegea că socialiste). Numărul membrilor avea să ajungă la 200 în 1902. Se evidențiau ca lideri I.C. Frimu, Dumitru Th. Neculuță, Alexandru Constantinescu, Iosif Nădejde-Armașu, V. Anagnoste. Conferințele organizate sub egida acestui cerc erau susținute de Frimu, Dobrogeanu-Gherea, Al. Slătineanu, Cristian Racovski etc. Doctorul Ioan Cantacuzino a ținut conferințe pe teme medicale, îndeosebi asupra tuberculozei, o boală socială în expansiune în România începutului de secol XX, rata mortalității fiind îngrijorător de ridicată.

Iosif Nădejde-Armașu.
Iosif Nădejde-Armașu.

Cercul a publicat în prima parte a anului 1902, săptămânal, o revistă, intitulată tot România muncitoare, din al cărei comitet redacțional făceau parte Iosif Nădejde-Armașu, Al. Constantinescu și I.C. Frimu. Înclinația teoretică marxistă era evidentă, de vreme ce în fiecare număr apăreau traduceri din textele lui Marx și Engeles sau alte materiale care făceau referire la aceștia. Publicația nu a rezistat decât jumătate de an, în ianuarie-iunie 1902. Seria a II-a avea să fie reluată în 1905, cu precizarea că era vorba de un „organ social-democrat”; în 1907 ajunsese la un tiraj de 4.500 de exemplare pe număr. Din 1914 a preluat un alt nume, Lupta zilnică.

Max Wexler.
Max Wexler.

Între liderii cei mai energici ai cercului socialist „România muncitoare” s-a numărat Ion Costache Frimu. Născut în comuna Bârzești, județul Vaslui, în 1871, Frimu a rămas orfan de tată, a întrerupt studiile și a devenit ucenic tâmplar, lucrând la Huși, Vaslui etc. La Iași a intrat în contact cu socialiștii. Stabilit apoi la București, unde își practica meseria, s-a remarcat prin activitatea la întrunirile socialiste, a început să publice în presa militantă, să țină cuvântări și să se implice în organizarea politică și sindicală a muncitorilor, determinarea și munca sa fiind apreciate de cei din jur. A și devenit președinte al Uniunii Sindicatelor Breslelor, în 1898, a fost secretar al societății lucrătorilor „Munca”, apoi a înființat Sindicatul Tâmplarilor din București, în 1905. Spre deosebire de socialiștii care proveneau din clasele superioare și vorbeau în numele muncitorilor, I.C. Frimu nu doar că era de origine modestă, dar și muncea cu brațele pentru a-și asigura existența.

Mihail Gheorghiu Bujor.
Mihail Gheorghiu Bujor.

Înainte de Primul Război Mondial, Frimu a fost un susținător al acțiunilor legale, ceea ce îl apropia de convingerile și practicile socialiștilor din primul val, chiar dacă el i-a criticat deschis pentru lipsa de apetență revoluționară, iar „generoșilor” le-a reproșat în permanență plecarea la liberali, ceea ce el considera drept o „trădare” a socialismului.

Un alt centru important în care mișcarea socialistă a renăscut a fost Iașul. Sub forma unui cerc de lectură erau semnalate întruniri încă din martie 1900. Însă în baza unui regulament, Cercul de studii sociale din Iași – autodefinit ca „social-democrat” – s-a înființat în august 1903. Fondatorii își propuneau promovarea ideilor social-democrate și pregătirea terenului pentru refacerea și unificarea mișcării socialiste din România. Putea deveni membru al cercului orice persoană, indiferent de sex, rasă ori naționalitate, cu vârsta de cel puțin 18 ani.

Ștefan Gheorghiu.
Ștefan Gheorghiu.

Liderii de început au fost Max Wexler și Litman Leon Ghelerter, între membri numărându-se de-a lungul anilor Em. Socor, Ioan Sion, Mihail Gheorghiu Bujor, Ilie Moscovici, V. Gafencu, Ottoi Călin, Amalia Ghelerter, M. Isac, Atanase Gusti, Clara Wexler, Laura Sion, I. Geller etc. Erau ținute conferințe doctrinare, dar și despre sănătatea publică, mediul social, literatură etc. Formarea militanților capabili să susțină refacerea și extinderea mișcării socialiste a ocupat un loc important în activitatea cercului ieșean, după cum reiese din diverse surse, dar și din activitatea ulterioară a unora dintre membrii săi. Ca urmare a potențialului teoretic și a deprinderilor jurnalistice existente în cercul socialist de la Iași, aici aveau să fie publicate revistele Viitorul social (prima serie, 1907-1908), și Convorbiri sociale (1916), redacția celei din urmă fiind asigurată de Mihail Gheorghiu Bujor, Max Wexler și Leon Ghelerter.

Cea mai importantă figură a cercului ieșean în primii ani de existență a fost Max Wexler. Acesta s-a născut la Iași în 1870, într-o familie de evrei români, a absolvit școala comercială, apoi a studiat la Universitatea liberă din Bruxelles. Avea aptitudini intelectuale, era interesat de studiu și fluent în mai multe limbi occidentale. Atras de socialism încă din școală, a devenit apoi membru al PSDMR. Disputele cu conducerea partidului nu au lipsit. De-a lungul anilor, Wexler a stabilit legături cu numeroși socialiști europeni, din Occident și din Rusia, a scris pentru publicații socialiste din străinătate și din România – unele l-au avut ca fondator –, a tradus în limba română texte socialiste și literatură franceză (spre exemplu, din Émile Zola).

Ioan Sion.
Ioan Sion.

S-a dovedit unul dintre teoreticienii socialismului românesc la începutul secolului XX. Asemeni altor militanți, a pus un accent deosebit pe organizare și educație, pe munca sistematică și tenace în susținerea cauzei socialiste.

Pe modelul cercului din București s-a constituit un cerc cultural socialist și la Ploiești în iulie 1900. Această structură informală a pregătit terenul pentru înființarea, în mai 1906, de către Ștefan Gheorghiu, Constantin Mănescu și Al. Vodă, a Cercului socialist „România muncitoare”, unde se țineau conferințe pe teme culturale, sociale și doctrinare. Sub influența cercului de la Ploiești a fost constituit unul și la Câmpina, tot în 1906. În baza unei propuneri enunțate atunci, la Câmpina, important centru petrolier, avea să se construiască în anii următori o clădire intitulată „Casa Poporului”, unde erau sediile unor organizații muncitorești, plus Cercul de editură socialistă.

La Turnu Severin s-a constituit în august 1906 Cercul de studii și propagandă socialistă „Înainte”, care în martie 1907 va lua denumirea de Cercul „România muncitoare”. Erau difuzate ziarul România muncitoare, broșurile socialiste, aveau loc manifestații de 1 mai, se țineau conferințe, uneori cu participarea unor activiști socialiști din alte orașe, mai ales din Ploiești și București. Alte cercuri socialiste aveau să apară ulterior la Galați, Brăila, Pașcani etc.

Dumitru Th. Neculuță.
Dumitru Th. Neculuță.

În afară de publicațiile de inspirație socialistă amintite anterior, alte câteva apăreau în primii ani ai secolului XX: Viața muncitorului (1900, București), Independența tipografică (1900-1907, București), Apărătorul (1901, București), Repausul duminical (1904, Brăila).

Marxismul a prins tot mai mult teren în rândurile unora dintre vechii socialiști, dar mai ales între cei din noua generație. Fie în cercurile socialiste europene pe care le frecventau, fie în cele din țară în curs de redefinire, socialiștii români erau seduși de perspectiva marxistă asupra lumii. Potrivit unei descrieri din epocă, pe pereții sediului cercului socialist „România muncitoare” din București se aflau tablourile lui Marx, Engels, Ferdinand Lassalle, August Bebel și ale altor socialiști europeni celebri. Spre deosebire de militanții socialiști români de la sfârșitul secolului XIX, care se implicaseră în dezbaterea largă de idei și în acțiunile politice electorale, noii militanți acordau un interes mai mare chestiunilor economice și organizării, inclusiv celei sindicale.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG