Linkuri accesibilitate

In memoriam Vladimir Orloff (1928-2019) [Video]


„Nu știu dacă oficial aș fi considerat basarabean, ucrainean sau rus, dar cum Basarabia aparținea României pe atunci, iar mai tîrziu ne-am mutat în România, eu m-am considerat întotdeauna român” (Vl. Orloff).

Radioul, presa și Universitatea din Toronto au anunțat duminică stingerea din viață în Canada, ce îi devenise o a doua patrie în ultimii 50 de ani, a violoncelistului cu origini basarabene, Vladimir Orloff.

În amintirea violoncelistului Vladimir Orloff
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:08:32 0:00
Link direct

Dacă amintirea lui Vladimir Orloff este vie printre violonceliștii generației mai vîrstnice din România - și mă gîndesc înainte de toate la astăzi profesorii Alexandru Guțu sau la Marin Cazacu – nimeni nu pare să fi făcut ceva în cei 30 de ani scurși după 1989 pentru a-i evoca și păstra memoria reeditînd interpretările sale, odinioară înregistrate pe LP-uri de Electrecord sau benzile ce se vor fi păstrat în arhivele Radioului român.

Aproape necunoscute au rămas și amintirile sale publicate la o editură fără mare distribuție, în 2013 și intitulate „Variațiuni rococo în patru țări”. Prima dintre aceste „variațiuni” evoca perioada 1928-1943, petrecută în „Rusia sovietică”.

„Părinții mei erau din Chișinău, capitala Basarabiei de atunci. Tata era violoncelist; el terminase Conservatorul din Chișinău și voia să își continue studiile la Odesa” – scria Vladimir Orloff în primele rînduri ale memoriilor, amintind că la Odesa avea să se nască la 26 mai 1928, pentru a continua: „Nu știu dacă oficial aș fi considerat basarabean, ucrainean sau rus, dar cum Basarabia aparținea României pe atunci, iar mai tîrziu ne-am mutat în România, eu m-am considerat întotdeauna român”.

Avea să înceapă să studieze violoncelul la vîrsta de șapte ani, nu la Odesa, ci la Minsk, unde tatăl său primise postul de prim-violoncelist și solist al Filarmonicii și pe cel de profesor la Conservator. Între timp, familia mamei se mutase de la Chișinău la București, ceea ce avea să conducă la arestarea și interogarea ei temporară, severă de către sovietici. Avansul rapid al germanilor, la începutul războiului, avea să-i surprindă la Minsk, de unde în 1943, plecau la Varșovia, iar de acolo, cu trenul, la București, unde începea ceea ce Orloff denumește a doua „variațiune”, viața în România între anii 1943 și 1964.

Ajutorul altui violoncelist basarabean, Serafim Antropov, avea să faciliteze viața familiei – tatăl fiind angajat șef de partidă în Orchestra Operei de Stat, iar tînărul Orloff, devenit Orlov, era admis la Conservator, unde avea să-l cunoască pe ceva mai vîrstnicul viitor prieten și coleg Radu Aldulescu. În jurnalul ei, Irina Procopiu înregistra la 10 aprilie 1945, „o după amiază de muzică interesantă la mine. Întîi, un violoncelist excelent, Orlov, cu un violoncel minunat, un sunet admirabil....” Un an mai tîrziu avea să fie angajat în Orchestra Filarmonicii bucureștene, unde avea să debuteze, în 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri în Concertul pentru violoncel și orchestră de Dvorak.

În contextul numeroaselor concerte cu Silvestri, Orloff amintea de prestațiile lor repetate ale Variațiunilor rococo de Ceaikovski, devenite piesa lui preferată din mai multe motive: „îl auzisem pe tatăl meu studiindu-le de cînd eram în pântece mamei... Chiar se potriveau cu caracterul meu, foarte timid și închis, de-a dreptul încuiat, dar cînd interpretam variațiunile lente, foarte melancolice și triste, parcă povesteam viața mea.”

În 1953, cîștiga primul premiu la Concursul Festivalului Internațional al Tineretului de la București, dar primea pe scenă doar premiul al doilea, primul fiind „transferat” unui solist sovietic, în ciuda protestelor profesorului său Dimitrie Dinicu. Ironia soartei, Vladimir Orloff fusese forțat să aibă un pașaport sovietic, familia sa fiind denunțată în anii de după război pentru a fi plecat din spațiul sovietic și amenințată mereu cu „repatrierea”. Dar, cînd era trimis în străinătate pentru a putea să reprezinte România, la Festivalul Internațional al Tineretului, la Varșovia în 1955 sau, în 1957, la Concursul Internațional de la Geneva, Securitatea îi dădea provizoriu un pașaport... românesc.

La mijlocul anilor ‘50-60 făcea parte dintr-un grup de tineri soliști (alături de Ștefan Gheorghiu și Ion Voicu la vioară, Valentin Gheorghiu și Mândru Katz la pian) și, după spusele lui, „puteam fi comparați cu orice soliști din alte țări. Numai că din cauza regimului comunist, care nu ne permitea să concertăm în țările din Vest, nu eram cunoscuți peste hotare”. „Toți din acest grup de soliști am devenit prieteni buni, ne întîlneam des, ne distram... Din acel moment am avut o viață privilegiată în țară, prin care regimul comunist ne arăta aprecierea sa pentru talentul nostru.”

„Variațiunea a II-a” se încheia în 1964, după al treilea Festival Internațional „George Enescu”, cînd, după insistențele dirijorilor Zubin Mehta și Pierre Colombo, i se permitea să plece împreună cu soția în turneu în Elveția. Într-o escală la Viena, prin intermediul fostului său

„Am plecat dintr-o țară unde am fost renumit, cu viața asigurată, casă, mașină, dar... fără libertate. Acesta a fost motivul pentru care am rămas”..

pianist Dagobert Bucholtz, care îi organiza o audiere la celebra Filarmonică, unde i se oferea imediat un post de violoncelist, Orloff se decidea pentru exil. În memorii, el nota: „Am plecat dintr-o țară unde am fost renumit, cu viața asigurată, casă, mașină, dar... fără libertate. Acesta a fost motivul pentru care am rămas”. Și, în acest context, violoncelistul adăuga: „am auzit mai tîrziu că am fost judecat și condamnat în absență, foarte sever, la 10 ani de închisoare și că toate posesiile noastre au fost vîndute la licitație.”

Destinul unuia din numeroșii mari muzicieni români care au ales exilul în epoca de regim comunist. „Variațiunea a III-a” avea să se petreacă între 1964-1972 în Austria, unde timp de doi ani a cîntat în Orchestra Filarmonică, pentru a deveni apoi profesor la Academia de Muzică și a-și construi treptat – ajutat între alții de marele dirijor Constantin Silvestri – o carieră remarcabilă de solist internațional. În sfîrșit, din 1972 pînă la finalul vieții, - ultima „variațiune” a compoziției sale memorialistice - Vladimir Orloff s-a stabilit în Canada, țară în care, mărturisea el, s-a simțit mult mai în siguranță pe plan politic, apărat cumva de distanța ce îl separa de lumea comunistă și teama ce l-a marcat întreaga viață, că ar putea fi repatriat de KBG-ul sovietic, pe pașaportul lui stînd scris că s-a născut în Uniunea Sovietică.

Să se odihnească în pace!

[Extras muzical: Andante sostenuto din Concertul pentru violoncel și orchestră în mi minor (1946) de Aram Haciaturian).

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG