În urmă cu un deceniu, a fost pus online un portal simplu prin care se poate comunica în scris cu o isteață inteligență artificială (AI) botezată Cleverbot.
Oricine îi poate pune întrebări și este evident că respectiva AI poate comunica cu un număr impresionant de persoane simultan, în timp real, precum creatura virtuală cu voce feminină din filmul SF, din distopia, Her (cu Joaquin Phoenix, cel din Joker; un film despre relația amoroasă dintre personaj și un sistem de operare (OS) cu voce de femeie de care se îndrăgostește, totul simbolizând drama eternă a amorului distrugător pentru că nu este de fapt altceva decât o proiecție).
I-am pus așadar atunci câteva întrebări lui Cleverbot, inteligenței artificiale, în scris, pentru a vedea cum simulează algoritmii lui inteligența reală, după care am simulat o dispută și am ajuns s-o trimit scurt la naiba, moment în care mașina m-a întrebat dacă Iisus s-ar afla și el acolo, în iad.
Incongruența răspunsului și a apropierii dintre noțiuni lăsa o impresie de umor atât de mare, încât am felicitat robotul, spunându-i că sunt acum convins că e o persoană reală, moment în care m-a trimis grosolan la plimbare.
Sigur, numim doar metaforic sistemul Cleverbot un „robot”, chiar dacă imageria SF ne-a învățat treptat cu tipuri de roboți mai puțin tradiționale, de la cei din Războiul Stelelor (Star Wars) la dulapul alergător și cu personalitate din Interstellar... sau chiar în Odiseea Spațiului 2001, unde nava însăși era robotul, inteligența artificială cuprinsă de o vinovăție pe care nu se pricepea s-o ascundă.
Mai recent, însă, s-a răspândit spaima apocaliptică și stârnită chiar cu bună știință, pentru că ea are și ceva comic, cum că într-un viitor previzibil vom fi cuceriți, controlați și dirijați de inteligențele artificiale (spaimă care a și fost exploatată într-un film, foarte prost de altfel, din 2014, cu Johnny Depp: Transcedence).
În toate aceste filme, AI pare a vorbi într-un limbaj natural. Rămâne ca într-o postare ulterioară să definim ce înseamnă un „limbaj” (căci inteligenței artificiale îi este atribuit accesul real la Logos) și dacă trebuie într-adevăr să ne temem de inteligența artificială.
Răspunsul este însă: nu, iar eu sunt total AI-sceptic. Un singur exemplu: o performanță imediată, incontestabilă, a AI este într-adevăr depistarea cancerului la sân. Asta se petrece într-un timp imposibil de scurt pentru inteligența umană, prin ceea ce se numește procesul de deep learning de care e capabilă mașina. Dar hei!... acea lăudată AI nu face de fapt decât să trieze date. Inteligența artificială triază acolo și clasează cu o viteză înspăimântătoare la fel cum ar clasa și tria fotografii, bile de sticlă sau date atmosferice. Ea nu pricepe ce este cancerul la sân sau ploaia, nu va simți niciodată moartea lentă și nici nu va încerca senzația de a te plimba prin ploaie când ai cancer la sân.
Pe scurt, nepricepând ce înseamnă să ai mătreață sau să fi uitat ziua de naștere a cuiva, nepricepând umanul, așadar, AI nu poate să-l depășească.
Asta amintește de o scurtă, foarte scurtă povestioară a lui Fredric Brown, în care savanții construiesc un super-computer în care sunt stocate toate informațiile universului, tot ceea ce există și a existat vreodată, tot ceea ce e posibil, dar neștiut, tot ce s-a scris și s-ar fi putut scrie, toate soiurile de genom, de compoziții muzicale, toate jocurile de noroc, toate fotografiile ratate, filme porno, rețete, formule, programe informatice, ADN-uri decriptate, limbi moarte din tot universul și combinații inutile de litere și sunete…
Inaugurând monstruoasa masă de date stocate, dacă îmi amintesc bine, pe o planetă întreagă, savanții bat pe tastatură (nu ni se spune dacă era QWERTY sau AZERTY) prima întrebare: — “Există Dumnezeu?”…
De îndată, un trăsnet topește tabloul de control iar o voce bubuie de pretutindeni: — “ACUM DA !”…
Mai e însă până acolo. Nu ne va controla nimeni în această existență în care avem deja un Dumnezeu.
