Linkuri accesibilitate

Leninismul, mutație în practica social-democrației


Aș vrea să dezvolt aici o observație foarte importantă făcută de Claude Lefort și Richard Pipes: leninismul a reprezentat o mutație în practica social-democrației, nu doar o continuare a moștenirilor „iluminist”-democratice ale socialismului.

La fel de semnificativ, tocmai pentru că a insistat atât de mult pe „relația de cauzalitate” și pe chinurile și temerile contrarevoluționare, istoricul german Ernst Nolte nu a înțeles pe deplin natura fascismului antibolșevic ca nou tip de mișcare revoluționară și ideologie, o rebeliune împotriva fundamentelor civilizației moderne europene.

Într-adevăr, așa cum a arătat Furet (și, mai devreme, Eugen Weber sau George Lichtheim), fascismul, în forma radicală nazistă, nu a fost pur și simplu o reîncarnare a gândirii și acțiunii contrarevoluționare. Nazismul a reprezentat mai mult decât o simplă reacție la bolșevism sau la cultul progresului și exaltarea sentimentală a umanității abstracte simbolizată de proletariat. A fost în fapt ceva complet nou, o încercare de a renova lumea prin descotorosirea de burghezie, aur, bani, parlamente, partide și toate celelalte elemente „decadente”, „iudeo-plutocratice”.

Deci fascismul nu a fost o contrarevoluție, așa cum susțineau ideologii Cominternului; mai degrabă, fascismul este în sine o revoluție. Sau, spre a folosi frazarea mai plastică a lui Roger Griffin, „săgeata timpului nu arată înapoi, ci înainte, chiar și atunci când arcașul se uită peste umăr pentru îndrumare”. Potrivit aceluiași autor, fascismul a fost „o formă revoluționară de naționalism... Mitul fundamental care inspiră acest proiect este acela că doar o mișcare populistă, care transcende clasa, o mișcare de renaștere (palingeneză) națională purificatoare, cathartică, poate stăvili avalanșa decadenței” (vezi The Nature of Fascism, p. 36, xi). Miza este reacțiunea față de „sistem”, adică față de valorile burghezo-individualiste, drepturi și instituții.

Când Lenin a dizolvat Adunarea Constituantă în 1918, el confirma de fapt un dispreț de lungă durată la adresa democrației reprezentative și a suveranității populare. Sistemul partidului-unic imitat de Mussolini și Hitler a fost astfel inventat ca o nouă formă de suveranitate care disprețuia indivizii, fragmentarea, dezbaterea și dialogul. Pe data de 6 ianuarie 1918, celebrând disoluția pluralismului, Pravda titra următoarele:

„Ticăloșii de bancheri, capitaliști și moșieri, aliații lui Kaledin, Dutov, sclavii dolarului american, trădătorii, eserii de dreapta [facțiunea considerată de dreapta a socialiștilor revoluționari] cer toate puterile pentru ei înșiși și stăpânii lor—inamici ai poporului, în Adunarea Constituantă. Ei recunosc doar de formă cerințele populare pentru pământ, pace și participare, dar în realitate au încercat să lege o funie de gâtul autorității socialiste și revoluției. Dar muncitorii, țăranii și soldații nu vor cădea în ispita minciunilor celui mai rău dintre socialisme. În numele revoluției socialiste și al republicii sovietice socialiste, aceștia își vor goni deopotrivă ucigașii declarați și ascunși” (vezi Richard Pipes, The Russian Revolution, pp. 554-55).

Una dintre cele mai acerbe reacții la decizia lui Vladimir Lenin, Lev Troțki, Grigori Zinoviev, Iakov Sverdlov și tovarășilor acestora de a lichida rămășițele democrației în Rusia a fost consemnată din partea încarceratei gânditoare marxiste polono-germane, Rosa Luxemburg, în manuscrisele acesteia asupra Revoluției Ruse. În a sa trilogie, Leszek Kołakowski citează comentariul lui Luxemburg: „Libertate doar pentru adepții guvernului, doar pentru membrii unui singur partid, oricât de numeroși—asta nu e libertate. Libertatea trebuie să fie mereu pentru aceia care gândesc diferit”. Kołakowski a surprins cu acuratețe esența criticii Rosei Luxemburg la adresa bolșevismului:

„Socialismul a fost o mișcare istorică vie și nu poate fi înlocuit de către decrete administrative. Dacă treburile publice nu au fost discutate judicios, ele vor deveni sfera unui cerc restrâns de oficiali iar corupția va fi inevitabilă. Socialismul a cerut o transformare spirituală a maselor și nu există niciun mod în care terorismul poate înfăptui asta: trebuie să existe democrație nelimitată, o opinie publică liberă, libertate a alegerilor și a presei, dreptul la adunări și la liberă asociere. Altminteri, singura parte activă a societății va fi birocrația: o coterie de lideri care ordonă, în vreme ce sarcina muncitorilor va fi să-i aplaude. Dictatura proletariatului ar fi înlocuită de dictatura unei clici” (Principalele curente ale marxismului).

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG