Linkuri accesibilitate

Leontina Vatamanu: „Traumele care nu sunt povestite, conform teoriilor psihologilor, se transmit și celor care vin din urmă”(VIDEO)


Filmul Leontinei Vatamanu, Siberia din oase, o docu-dramă de fapt, a avut o rezonanță deosebită inclusiv în mediul tinerilor.

Europa Liberă stat de vorbă cu autoarea despre implicațiile acestui film.

Regizoarea Leontina Vatamanu despre diferența dintre moldoveni și baltici: cazul deportaților
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:32 0:00

Leontina Vatamanu: „Mă bucur că am ocazia să rememorez itinerariul acestui film. Siberia din oase a fost lansat anul trecut, cam în aceeași perioadă, pe 28 iunie, am hotărât să-l lansăm la cinematograf în premieră. Și desigur că aveam mari emoții, a fost un proiect la care am lucrat doi ani de zile. Și pentru mine a fost o noutate, pentru că mi-am încercat puterile și în ficțiune, Siberia din oase fiind docu-dramă. Și în mod plăcut am descoperit că acest film se bucură de un mare succes.”

Europa Liberă: De ce?

Demult trebuie să apară filme făcute de noi despre noi

Leontina Vatamanu: „Probabil că filmul ăsta a fost așteptat, el demult trebuia să apară. Demult trebuie să apară filme făcute de noi despre noi, despre ceea ce știm mai bine sau vrem să spunem în sfârșit. Și probabil că și abordarea mea a fost cumva bine-aleasă, a mers către sufletul spectatorului, pentru că deportarea este privită ca o depășire, ca o traumă care trebuie depășită.

Am adus perspectiva asta psihologică asupra traumei. Unul din personajele acestui film este doamna psiholog Zinaida Bolea, care încearcă să ne vorbească despre consecințele acelor traume, despre consecințele traumelor care se perpetuează în timp, se transmit generațiilor, chiar și generațiilor actuale.”

Europa Liberă: Adică genetic?

Leontina Vatamanu: „Chiar genetic și la nivel psihologic. Traumele care nu sunt verbalizate, care nu sunt spuse, povestite, care nu sunt scoase din capsula lor, din tăcere, ele, conform teoriilor psihologilor, aceste traume incapsulate, se transmit și celor care vin din urmă, adică generațiilor ulterioare, următoare. Și se pare că și această durere, care a fost mereu sub un clopot de tăcere, cred că s-a transmis și celorlalți, poate sub diferite forme, sub formă de revoltă, sub formă de frică…”

Europa Liberă: Dvs. personal de ce v-ați îndreptat spre tema deportărilor, ce ați vrut să lămuriți sau ce nu a fost clar?

Leontina Vatamanul: „Și eu sunt un moștenitor, poate, ai acestei dureri, pentru că și mama mea, și buneii mei au fost deportați și subiectul acesta m-a interesat de mult timp. Mai ales în ultimii ani, odată cu maturizarea, să spun așa, am încercat s-o provoc mereu pe mama să-mi vorbească despre ceea ce au trăit în acei ani și cum au depășit ei aceste momente tragice, cum au supraviețuit, de ce nu s-au înrăit, de ce și-au păstrat integritatea și cum au făcut-o…”

Europa Liberă: Cum adică „nu s-au înrăit”?

Leontina Vatamanu: „Nu s-au înrăit, adică nu au devenit răzbunători, au știut să ierte. Deși pare foarte dificil să faci gestul acesta, dar se pare că, cu toți deportații cu care am vorbit, am avut această fericire să interacționez cu ei, au fost niște oameni integri – nu știu cum să-i numesc altfel, pentru că, deși îi doare, au o perspectivă, cumva, foarte creștinească.”

Vasile și Maria Ghieș, lângă casa pe care și-au ridicat-o în Siberia. 1956. Regiunea Tomsk, raionul Pudino, satul Leașkino
Vasile și Maria Ghieș, lângă casa pe care și-au ridicat-o în Siberia. 1956. Regiunea Tomsk, raionul Pudino, satul Leașkino

Europa Liberă: Vreți să spuneți că a ierta e mai mult o virtute creștină decât un sindrom de supunere la umilință?

Leontina Vatamanu: „Cred că este o virtute, pentru că toată lumea este conștientă și a trăit total această experiență. Dar au găsit în ei forțe, cumva, să ierte pe turnători, pe cei care i-au trimis încolo, pe cei care i-au întâmpinat acolo. Cel puțin am sesizat momentul ăsta la acești oameni.

Oamenii aceștia pleacă, nu-i mai avem printre noi, dar ei sunt cei care au trăit momentele acestea și trebuie să-i cunoaștem de la primă sursă. Eu am încercat să mă opresc asupra momentelor care i-au zdruncinat pe însăși protagoniștii. Pentru că, deși ei erau copii, aceste amintiri ale lor sunt foarte, foarte vii, neobișnuit de vii și pline de detalii. Și ceea ce mi-au povestit ei cu mai multă emoție și cu mai multă implicare, și cu mai multe detalii, aceea am încercat să aduc în prim-plan. Anumite momente sunt șterse, poate, și din amintirea lor. Dar acest film este despre niște copii deportați și e făcută din perspectiva lor.

Copilărie în Siberia. Iarna anului 1956. Familia Ghieș, în fața casei lor din bârne: Vasile, Maria și fiii lor: Teodor, Victor și Grigore, născuți în locul de deportare
Copilărie în Siberia. Iarna anului 1956. Familia Ghieș, în fața casei lor din bârne: Vasile, Maria și fiii lor: Teodor, Victor și Grigore, născuți în locul de deportare

O să regăsiți foarte multe cadre subiective, filmate de la nivelul unui copil, de la nivelul actorilor, celor mici, care i-au jucat pe eroii reali. Pentru mine a fost important să-i fac pe oameni să-și dea seama că aceste lucruri s-au întâmplat cu oameni adevărați, ei sunt printre noi și nu sunt niște pagini de statistică sau niște pagini șterse din manualele de istorie și m-am gândit la tânăra generație, care poate încă...”

Europa Liberă: Pasivi sunt, apatici…

Leontina Vatamanu: „Și da, și nu. Vreau să vă spun că eu am fost prezentă aproape la fiecare proiecție de la cinematograf, mă duceam anume ca să observ reacția publicului, să simt pulsul, să văd cine vine, cine vede filmul respectiv, cum reacționează.

Am observat că la un moment dat au început să vină adolescenți, probabil trimiși de către profesori sau poate ei cu de la sine voință. Și am văzut copii plângând în hohote, ieșind foarte impresionați. Dacă chiar intrau cu pop-cornul și Coca-Cola în mână, după primele cinci minute se stingea ronțăitul și ei erau concentrați la ceea ce se întâmplă și apoi ieșeau emoționați.

Mie mi se pare că ei nu au nicio vină, este vina noastră că noi nu le povestim, noi nu mergem în școli să le povestim mai multe despre aceste pagini de istorie, dar într-o formă în care să-i interesăm, să-i facem să reacționeze, să înțeleagă, să discutăm cu ei, să le aducem un plus de informație. Deci, eu cred că datoria asta este pe seama noastră, chiar poate a generației mele, care este un fel de intermediar între generația care a pătimit și generația care urmează.”

Europa Liberă: Acum la un an, ce ați putea spune, care este puterea acestui film?

Leontina Vatamanu: „Eu mă bucur că el este solicitat în continuare, adică primesc mesaje în care lumea mă roagă să-l difuzez cumva din nou, sau online, ca să aibă acces, să-l vadă.”

Europa Liberă: Și eu l-am căutat dacă este.

Leontina Vatamanu: „Din păcate nu este on-line, dar în curând va fi difuzat la un post de televiziune și vom relua proiecțiile prin țară în cadrul Cronograf-Tur. O să încercăm să creăm condiții de proiectare a unui film așa încât să poată veni publicul și în condițiile acestei pandemii.

Dar reacțiile au fost bune, noi am călătorit cu el în Țările Baltice, pentru că acolo s-au întâmplat aceleași lucruri, au trecut prin aceleași momente istorice.”

Europa Liberă: Exact prin aceeași perioadă.

Leontina Vatamanu: „Absolut, la diferență de o lună, cred. Ei erau primii, după care venea și rândul Basarabiei. Dar au fost aceleași experiențe și am întâlnit oameni care au trăit momentul deportării acolo în Siberia, alături de familii de moldoveni și îmi descriau ce-și aminteau ei despre moldovenii de acolo.

Totuși, acolo a nimerit elita, au nimerit oameni foarte tari, care au reușit, prin muncă și probabil cred că și printr-un dor, printr-o capacitate de a lupta au reușit să supraviețuiască, marea majoritatea, și unii dintre ei să se întoarcă.”

Europa Liberă: Cum credeți, moldovenii și-au învățat lecția în urma deportărilor? Iată, apar lucrări, apar filme bune, apar cărți despre deportări. Ei și-au învățat lecția, ceva a schimbat asta în mentalitatea lor? Pentru că, dacă comparăm cu Țările Baltice în care au aceleași răni, ei au o atitudine diferită, chiar politica externă a țării e diferită, realizările și, cumva, ei brusc s-au schimbat totalmente după căderea imperiului.

În continuare sunt în conul de umbră, deportații, și ai senzația că în continuare sunt stigmatizați

Leontina Vatamanu: „Nu cred că ne putem compara cu balticii. Nu ne-am învățat și nu am învățat multe lecții, din păcate, sau n-au învățat-o toți, mai bine-zis. Este o societate împărțită și politica care până astăzi se duce este foarte duplicitară și oamenii sunt dezorientați.

Și îmi pare și mie rău că ani de zile, iată, noi găsim surse, să reparăm memorialul, să trimitem reprezentanții noștri să defileze la parada de la Moscova și nu găsim niciodată surse pentru a îndreptăți, cumva, aceste victime ale deportărilor, pentru oamenii vii.

Cunosc pe cineva care de ani de zile încearcă să găsească niște surse, să adune, pentru a face în satul natal un monument al comemorării deportaților. A bătut la zeci de uși și nu a găsit susținere. Iată, cam într-o societate din asta trăim noi.

Și îmi pare rău că timpul trece și cumva nu se realizează nimic, nu se fac niște pași concreți în a-i scoate din umbră pe acești oameni, pentru că ei în continuare sunt în conul de umbră, deportații, și ai senzația că în continuare sunt stigmatizați.”

XS
SM
MD
LG