Linkuri accesibilitate

Maeştri şi Ucenici (XIII). Magda CÂRNECI


Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Magda Carneci/ Fotografie de Radu Sava
Magda Carneci/ Fotografie de Radu Sava

Magda Cârneci: Gândindu-mă la prima întrebare, îmi dau seama că sintagma bine cunoscută „maeștri și ucenici” nu se declină prea ușor la feminin: nu am întâlnit încă formula „maestre și ucenice” – și asta spune ceva despre tradiția vizibilă a lumii literare de-a lungul secolelor, față de cea discretă, invizibilă, la fel de îndelungată. Sunt convinsă că au existat maestre (artistice, poeticești, spirituale) și ucenice ale lor, numai că numele lor nu au fost reținute de istoriile oficiale. Cu excepția călugărițelor catolice „beguine” din Evul Mediu, care-și transmiteau experiențele spirituale într-un mediu feminin închis, și cu excepția poetei antice Sappho, despre care toată lumea are impresia că știe câte ceva deși nimic nu e sigur, nu-mi vin în minte alte exemple celebre.

Ca tânără poetă debutând în anii 1980, nu-mi prea trecea prin minte să-mi caut un maestru poetic viu, având în vedere unele obiceiuri și apucături masculine din breasla literară, dar și din cauza prejudecăților mele față de bărbați în general, confecționate prin reacție la paternalismul de obște. Sigur, îl admiram de departe pe Nichita Stănescu, dar stilul său boem de viață mă îndepărta de cercul lui de prieteni, poeți și plasticieni, la fel de boemi. Le admiram și pe Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Constanța Buzea, dar la vremea respectivă diferența de 13-15 ani dintre ele și mine mi se părea „enormă”, de netrecut, le priveam ca pe niște zeițe, deși cu vremea distanța asta s-a micșorat mult și cunoscându-le, apropiindu-mă de ele, le-am declarat admirația mea.

Cea care totuși a funcționat într-un fel ca o „maestră ad hoc” pentru mine a fost Angela Marinescu. „Madona sumbră”, cum o numeam eu, ea a fost cea care m-a căutat și cu care am început să am un dialog constant despre poezie și poeți. Cum eram foarte timidă pe atunci, dacă ea nu ar fi avut răbdare cu mine, cred că dialogul dintre noi nu s-ar fi putut înfiripa și nu ar fi durat. Ei îi datorez pasionate discuții la telefon (pe atunci telefonul era numai fix), lungi plimbări pe Calea Victoriei și controverse pe teme culturale la ea acasă sau la mine acasă. Prin ea, am cunoscut o serie de personaje ale boemei de la Casa scriitorilor din București, care era locul unde se respira și se gândea mai liber, mai non-conformist, decât în restul lumii românești. Prin ea l-am cunoscut pe Paul Daian, iubitul și ulterior soțul Angelei, un self-made man inclasabil, anarhist, din discuțiile cu care am învățat să-mi depășesc unele limitări din gândirea mea politică de atunci, atâta cât era (gestul lui de a se lega cu un lanț de poarta Uniunii Scriitorilor din București m-a marcat). Cred că exemplul celor doi, Angela și Paul, discuțiile cu ei din ce în ce mai acerbe spre finele anilor 80 au contat în decizia mea de a fi prima care a semnat „scrisoarea celor 17 tineri scriitori” trimisă lui Ceaușescu în noiembrie 1989 și citită la Radio Europa Liberă, cu o lună și ceva înainte de revoluție.


Deși poezia tăioasă și viscerală a Angelei mă impresiona mult, ea nu m-a influențat profund în ce privește propria mea poezie, mai narativă și mai afirmativ metafizică, dar m-a învățat să-mi depășesc anumite blocaje psihologice legate de corp, de condiția feminină și de sex. Angela a contat mult, din aceste puncte de vedere, pentru generațiile mai tinere de poete din România. I-am admirat de asemenea pasiunea cu care și-a proiectat întreaga existență în poezie, trăind modest, la limită, și nefăcând compromisuri cu „obligațiile vieții”, deși se trăia greu în anii 80. Chiar dacă după 1990 am comunicat din ce în ce mai puțin, din cauza turbulențelor existențiale și profesionale prin care am trecut cu toții în lunga „tranziție post-comunistă”, de câte ori Angela mă sună la telefon (telefon mobil de data asta), mă bucur ca și cum aș auzi-o vorbind pe o maestră Sappho modern-postmodernă.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

M.C.: Cred că ideea de a avea discipoli nu mi-a trecut multă vreme prin cap, deși numai prin discipolat, prin emulație, prin transmitere, o aventură a limbii sau o înnoire a mijloacelor poetice care vrea să lase urme în istorie poate dura. În timp, m-au căutat destui studenți și studente, masteranzi și masterande de la Litere și de la Limbi străine pentru lucrări despre poezia mea, pentru traduceri de poeme de-ale mele, pentru recomandări de burse, stagii etc. Cum scriu o poezie mai degrabă dificilă, ar spune unii, întrucât nu se aliniază cu trendul minimalist-mizerabilist-concretist-prezenteist al ultimelor două decenii, nu mă mir că nu am făcut încă discipoli sau discipole și nici nu mă așteptam la asta, ca să fiu sinceră. Eu scriu în timp lung și pentru timpul lung sau etern. Îmi aștept cititorul din viitor, așa cum spuneam într-un text manifest de la finalul volumului meu „Haosmos”, să mă descopere în epoca în care epifania poetică cu deschiere cosmică va deveni o realitate curentă și comunitară pentru mulți oameni.

Afinități elective am cu poeta Simona Popescu, de care mă desparte o diferență de vârstă de 10 ani, care ei îi poate apărea mai mare decât îmi pare mie, așa cum se întâmplă întotdeauna. Deși nu avem arte poetice similare, deși nu scriem deloc la fel, există între noi, dintotdeauna, de la prima vedere, un fluid emoțional care vine cu o naturalețe ce mă uimește, căci eu nu sunt o fire deschisă. Simona a păstrat în ea și în poezia ei un „adolescent etern”, o „adolescență eternă”, din care pleacă autoritatea jucăușă și simplu-profundă a stilului ei – de aceea e iubită cu ușurință de tineri, de studenți, de masteranzi. Și deși între noi două există o diferență esențială de poziționare existențială – eu tinzând spre metafizicul încarnat al poeziei, ea spre hedonismul acesteia cât se poate de uman și de pur – eu simt, și știu, că între noi circulă un curent electric subtil, deocamdată neformulat, care ne leagă de aceeași aspirație și ne propulsează, pe fiecare în felul ei, spre un absolut fără de care existența umană ar fi absurdă, irespirabilă. O consider cumva pe Simona drept sora mea mai tânără, căreia nu pot deocamdată decât să-i ofer exemplul unei consecvente „căutări spirituale prin poezie” – știind că ea deja a înțeles, după felul admirabil în care comentează poezia lui Gellu Naum.

Mai nou, încep să mă caute poete mai tinere sau mai puțin tinere din țări diverse, ceea ce mă surprinde și mă bucură. Ioana Gruia din Spania, Laurine Rousselet din Franța, Ana Rapcea din Republica Moldova și altele sunt nume despre care cred că se va auzi. Ce le atrage spre mine nu îmi e încă foarte clar, dar e sigur că poezia e liantul magic care poate face să consune spirite afine din toate părțile lumii. Și sper că ne îndreptăm ca umanitate spre înțelegerea poeziei ca o stare spirituală cotidiană și globală, rezultând dintr-o rețea planetară de poeți și poete, de reviste și festivaluri, de acțiuni și modalități de a scrie care vor infiltra benefic toate limbile vorbite cu energia înnoitoare și ascendentă a trăirii poetice.

* * * * * * * * *

Magda Cârneci este poetă, prozatoare și eseistă. După Revoluția din decembrie 1989, la care a participat activ, s-a implicat în viața politică, civică și culturală a României postcomuniste. Directoare a Institutului Cultural Român din Paris între 2006 și 2010. Actualmente, președinta PEN România, filiala celei mai mari și mai vechi organizații mondiale a scriitorilor, PEN International. Este de asemenea membră a Parlamentului Cultural European (ECP).

Magda Cârneci a publicat numeroase volume de poezie, eseu, traduceri și un roman. În românește:

- Hipermateria, București, Cartea Românească, 1980

- O tăcere asurzitoare, București, Eminescu, 1984

- Haosmos, București, Cartea Românească, 1992

- Poeme politice, Botoșani, Axa, 2000

- Poetrix. Texte despre poezie, Pitești, Paralela 45, 2002

- Haosmos și alte poeme, antologie, Editura Paralela 45, 2004

- FEM, roman, Iași, Polirom, 2011, 2014

- Poeme Trans, București, Tracus Arte, 2012

- Viață, Pitești, Paralela 45, 2016

- Opera poetică, București, Cartea Românească, 2017

În limbi străine :

- Psaume, Marseille, Editions Autres Temps, 1997

- Poeme / Poems, Editura Paralela 45 (în română și engleză)

- Chaosmos. Gedichten, trad. de Jan Willem Bos, Amsterdam, Go-Bos Press, 2004 (în olandeză)

- Chaosmos. Poems, trad. de Adam J.Sorkin, Boston, White Pine Press, 2006

- Trois saisons poétiques, Luxembourg, éditions PHI, 2008

- Chaosmos, Paris, Editions de Corlevour, 2013

- A Deafening Silence, trad. de Adam J.Sorkin, London, Shearsman Books, 2017

- Vida, trad. de Ioana Gruia, Esdrujula ediciones, Spania, 2019.

Poemele ei au apărut în numeroase antologii și reviste internaționale. Romanul ei FEM a apărut la editura Non Lieu din Paris în 2018, iar în 2020 va apărea în Statele Unite. De curând, a primit premiul pentru poezie pe 2018 al orașului Cordoba.

„Magda Cârneci este o figură excentrică a generației sale, impunându-se încă din anii ’80 ca o poetă cerebrală, cu disponibilități atât pentru poezia cotidianului și a realului incandescent (care a devenit un trademark al poeților optzeciști), cât și pentru scriitura programatică și conceptuală. Dacă în prima parte a parcursului său poetic (adică primele trei volume), M.C. construia în special poeme ample, cu alonjă filosofică și (s-a spus nu o dată) abstractizantă, discursul său se deplasează în Poeme politice spre o lirică directă și implicată (ce „repune în discuție esența sentimentului patriotic”, după expresia lui Andrei Bodiu), asumându-și fără rest în ultima carte inedită, Viață (cum o făcuse și în romanul FEM), explorarea feminității, cu delicatețe și cruzime, într-un discurs esențializat, sceptic și lucid, cu mize deopotrivă ontologice și estetice.”

Claudiu Komartin

XS
SM
MD
LG