Linkuri accesibilitate

Maeştri şi Ucenici (XV). Lucian VASILIU


Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Lucian Vasiliu
Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu: Am beneficiat de mai multe întâlniri providențiale. Acum, mă opresc la cea norocoasă cu poetul Mihai Ursachi.

Eram elev de școală tehnică postliceală (biblioteconomie), în București, anii 1972-74. Am citit, în revista Convorbiri literare (coordonată atunci de tânărul prozator Corneliu Ștefanache), un interviu cu junele poet Mihai Ursachi. Nonconformismul ideatic, limba sprințară (departe de cea oficială, lemnoasă), înțelepciunea ludică, accentele rafinat-livrești m-au dat gata. Am cotrobăit imediat prin anticariate și librării bucureștene și mi-am procurat cele trei volume ale lui, cărți care apăruseră până atunci, respectiv: Inel cu enigmă (debut, ed. Junimea, 1970), Missa Solemnis (Junimea, 1971), Poezii (1972).

Având eu în familie o bunică puieșteancă de Bârlad, pe care o chemase Ursache (înainte de căsătorie), m-am cufundat, subiectiv, în lectura celor trei volume ursachiene. Citisem destul de multă poezie în epocă, dar sunetul, tonul ieșeanului îmi spunea ceva special. „Înarmat” cu un teanc de „poeme” (exerciții lirice), m-am prezentat, candid și candriu, în redacția revistei Luceafărul, pentru dialog cu poetul Dan Laurențiu. Între pagini strecurasem și un text/ poezie, cu dedicație „lui Mihai Ursache”! Profitând de pustietatea redacțională de pe strada/ bulevardul Ana Ipătescu, poetul Dan Laurențiu, binevoitor, mi-a citit cele 10-14 texte. Chestionat, i-am spus constant adevărul: că m-a încurajat Ana Blandiana, în Contemporanul, la rubrica Poșta redacției; că sunt din Bârlad, că mi-a murit tatăl, moarte care a declanșat preocuparea mea pentru poezie etc.

La întrebarea: – Ai auzit de poetul Cezar Ivănescu? m-am cam zăpăcit! Am zis: Da, dar nu i-am aprofundat opera! – Să-l citești cu creionul în mână, mi-a recomandat redactorul cu zâmbet larg (peste ani, aveam să împărtășim multe momente memorabile, savuroase, fie la Casa junimistului „Vasile Pogor”, fie pe vasul „World Rennaisance” – croazieră scriptoriană indicibilă). Când a ajuns la poemul dedicat Magistrului din „mahalaua celestă Țicău” a zis, cumva intrigat: – Să știi că semnează URSACHI, nu URSACHE! Dacă vei ajunge la Iași, să te duci să îl cauți, să spui că te-am trimis eu! Îl vei afla flanând prin Dulcele Târg. E foarte selectiv și sever cu amicii! Cum te văd eu, cred că te va accepta în cercul lui foarte riguros!


În vară, aveam să fiu repartizat pentru practică la Biblioteca Universitară Mihai Eminescu. Îi spusesem colegului de școală, poetului Emilian Marcu, referent la Casa Studenților, că îl rog să mă prezinte lui Mihai Ursachi. Nu URSACHE, ca pe bunica!

Mă promenam cu Emilian pe actualul pietonal Ștefan cel mare și Sfânt când, în dreptul Bisericii Trei Ierarhi, amicul biblioteconom a tresărit: „Hei, uite-l pe trotuar! Este magistrul Ursachi! Hai să i te prezint!”

După o mână întinsă militărește (tatăl lui Mihai fusese ofițer de sorginte interbelică) și o privire ca un pumnal iberic sau ca un țurțur siberian răsturnat pe retină, Magistrul l-a rugat pe ghidul meu prin Iașii monumentelor să ne lase singuri.

Au trecut săptămâni, am absolvit ca șef de promoție benefica școală bucureșteană (un fel de micro-universitate). Deși aveam de ales între șapte posturi în Capitală, am optat pentru repartiție în Iași, unde nu era nimic vacant! La intervenția profesorilor mei, a fost deblocat un post de bibliotecar la Institutul Politehnic, astfel încât, lucrând la secțiunea „Relații cu publicul”, am alimentat studenții cu volume precum „Curs de mecanica fluidelor”, „Curs de seismologie”, „Chimie macromoleculară”, și câte alte manuale, cărți, tomuri, departe de rafturile râvnite, cu Stephane Mallarmé, Paul Valéry sau Mircea Eliade.

Perioada mea ieșeană, de ucenic postliceal bucureștean, a fost, la un moment dat, aproape total marcată de spiritul ursachian indicibil!

Aș putea scrie zeci de pagini în acest context. Mă limitez, pe scurt, la câteva enunțuri:

• Mihai Ursachi, socratianul, fost deținut politic, vecin cu Bojdeuca junimistului Ion Creangă, m-a scos, cumva, din zona incertitudinilor:

– Să nu te lași atras de bolșevici! Sunt perverși, te vor înghiți, te vor umili în final!

– Comunismul va cădea! Sper să prind acel moment fast, de revenire a României la europenitate!

– Am încredere în tine! Ești marcat de moartea tatălui tău, de spiritul lui interbelic, de fost student în Teologie, la Cernăuți. Fratele meu, Gheorghe URSACHE (da, el este URSACHE, eu URSACHI!) este preot, precum tatăl tău! L-ai cunoscut, ți l-am prezentat în Fundacul Dochia, înainte ca el să rămână în Elveția (După căderea Zidului Berlinului, preotul Gheorghe Ursache, monarhist al Regelui Mihai, a revenit deseori în țară, am fost în termeni excelenți, aproape fraterni, după moartea magistrului; consultat de familia lui, am propus ca toate bunurile să fie donate muzeului „Mihai Eminescu” din Ipotești – de unde își trăgeau, parțial, obârșia);

– Te voi invita în casa mea să-i cunoști pe o parte dintre informatorii mei (Mai târziu, aveam să o rog pe poeta cercetător CNSAS, Ioana Diaconescu, să publice la editura Junimea câte o carte de documente din arhivele Securității, privitoare la cei doi poeți prieteni, Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu). Sunt convins că nu vei divulga!

– Să nu te mai aud că vrei să faci studii de Filosofie sau Drept! Dosarul moștenit de la tatăl tău nu te recomandă! Fii autodidact! Studiază pe rupte! E bună o filologie la fără frecvență, să ai, acolo, o patalama. Rămâi în postură secundară, nu te lăsa prins, chiar dacă te vor ademeni! Fii liber, creativ, reflexiv!

– Dă-mi poezii, să aleg, să te debutez consistent în revista Opinia studențească (momentul se va petrece în nr. 4/1978, suplimentul de poezie);

– Voi pleca și voi rămâne definitiv în Occident! Sper să revin, să ne revedem când va cădea regimul est-european! „Să nu ne lăsăm copleșiți!”, vorba amicului Dan Laurențiu (În volumul meu de debut Mona-Monada, Junimea, 1981, aveam să strecor versul „Marchizul de pe strada Dochia”; un bun universitar și traducător m-a deconspirat, într-o cronică din revista Cronica, spre revolta bunilor prieteni de atunci, Luca Pițu și Aurel Dumitrașcu);

• Aveam să-l ascult la Radio Europa liberă, protestând împotriva „răpirii” lui Virgil Tănase!

• Aveam să-l revăd, în spațiul Casei „Vasile Pogor”, unde susținuse o temeinică prelecțiune dedicată lui Eminescu (Îi dăruisem, între alte cărți rămase din biblioteca preotului Ștefan Vasiliu, volumul Cer și destin, de Armand Constantinescu, carte care i-a folosit în argumentarea proiectelor metafizice eminesciene);

• Îi datoram atât de mult (am fost sărac și grăbit în enunțuri!), încât am încercat să fac și eu câte ceva în vremea revenirii lui și în posteritate;

• Am reținut ce ne-a recomandat nouă, celor câțiva discipoli (parte a trădat, unii au fost indiferenți, alți comilitoni l-au ridiculizat): „Să gândim global, să acționăm local!”

• Trebuind să renunțe la postul de director al Teatrului Național din Iași, l-am angajat, discret și tacit, în redacția revistei Dacia literară, a Muzeului (Național, de un timp) al Literaturii Române de la Iași;

• L-am însoțit, cu alți prieteni, la festivaluri, colocvii, simpozioane, la Botoșani (unde a primit primul Premiu Național „Mihai Eminescu”), la Zilele „Poesis” de la Satu Mare sau la „Întâlnirea Scriitorilor români de pretutindeni”, de la Neptun;

• Mașina cu care revenise în țară a donat-o în timpul vieții, MNLR-ului; am amplasat-o în Parcul Casei „Pogor”, ca vehicul al exilului cultural românesc; Magistrul ne-a donat inclusiv minunatul portret dedicat lui de Nichita Stănescu!

• Imediat după moartea lui, am înaintat adresă către Primăria Iași (primar, Constantin Simirad), ca numele poetului fost deținut politic, autoexilat, să fie atribuit Casei de Cultură a Municipiului Iași;

• La Editura Cartier din Chișinău, grație prietenilor Gheorghe Erizeanu și Emilian Galaicu-Păun, a fost tipărit volumul (de succes, într-o colecție excepțională) Marea înfățișare, însoțit de un text despre Mihai Ursachi, scris de subsemnatul în junețea estudiantină, pe când eram redactor la revista Dialog a Universității „Cuza-Vodă”;

• Așadar, Binefăcătorul, Binearmatul (nu Răuarmatul) Mallarmé al meu a fost, exceptând exilul anilor 1980-1990, poetul, magistrul, orficul Mihai Ursachi!

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

L. V.: M-au solicitat, în perioade diferite, autori tineri de tot felul. Am și condus, în timp, cenacluri: 1) făceam un fel de adunări nocturne, boeme, spirituale, în „garsoniera” mea de junețe; pe acolo au trecut Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Luca Pițu, Aurel Dumitrașcu, Ioanid Romanescu, Mariana Codruț, Valeriu Gherghel, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Marian Drăghici...; 2) am coordonat un cerc de duminică (de poezie) la Muzeul „Pogor”, cu foarte tineri autori (între ei, regretații Irina Andone și Horațiu Ioan Lașcu); 3) l-am secondat pe Daniel Dimitriu, pe Constantin Pricop, pe Val Condurache, spirite critice deosebite, care, în vremuri complicate, au coordonat cenaclurile muzeologiei literare ieșene ale anilor 1975-1995.

Parte dintre scriitorii de azi își reamintesc, uneori, că i-am susținut cu o vorbă bună la „Poșta redacției” (de care m-am ocupat în anii 1996-2000 la Convorbiri literare), la un Festival-concurs Junimea sau Conachi, la un cenaclu, într-un dialog radio sau televizat, cu un comentariu favorabil la cartea de debut etc. Între ei: Marius Chivu, Radu Florescu, Adrian G. Romila, Horia Gârbea, Carmelia Leonte, Andra Rotaru, Florina Zaharia, Călin Ciobotari...

Mi-aș dori ca pe post de „tânărul Paul Valéry” să-l văd acum, la vârsta și experiența mea de astăzi, pe junele Vasiliu Lucian, nonconformist din urbea lui Tache, Ianke și Cadâr, să-i scot din cap slăbiciunile, complexele, să-l verticalizez, să-l stâlcesc în linii și puncte, ca într-o grafică de Victor Brauner, pe care l-am revăzut, recent, în câteva lucrări la Muzeul din Tulcea, după o întâlnire memorabilă cu indicibilul Ivan Pațaichin!

* * * * * * *

Lucian VASILIU s-a născut în comuna Puieşti, jud. Vaslui, la 8 ianuarie 1954.

1964. Familia se mută la Bârlad. Studii gimnaziale şi liceale în acest oraş.

1971. Îi moare tatăl (preot, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, în anul 1937), moment care declanşează preocupările pentru literatură.

1972 – 1974. Urmează cursurile Şcolii Postliceale de Biblioteconomie din Bucureşti.

1977 – 1981. În paralel cu activitatea de bibliotecar, urmează cursurile Facultăţii de filologie (secţia română-franceză). Redactor al revistei studenţeşti Dialog (coordonator, Al. Călinescu).

1980. 1 decembrie. Este angajat, prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gh. Asachi”, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.

1981. Apare volumul de debut, Mona-Monada, poeme, editura Junimea.

1990. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Din anul 2004 este membru şi al U.S.R. Chişinău.

Iniţiază reapariţia revistei Dacia literară. Director al Complexului Muzeal Naţional Moldova Iaşi. Din toamnă, va coordona Muzeul Literaturii Române din Iaşi (1990-2007). Iniţiază fondarea Societăţii culturale „Junimea `90”. Membru al Alianţei Civice (1990-1992).

1992. Stagiu de management cultural (Bruxelles), recomandat de Andrei Pleşu, ministrul culturii.

2004. Primeşte Ordinul „Meritul Cultural Naţional” al României.

2007. Redactor-şef al revistei „Dacia literară”. În anul 2013 postul este desfiinţat de noua conducere a M.L.R. Iaşi (director, Dan Lungu).

2014. Coordonator al editurii „Junimea” (manager din august 2014) şi director-iniţiator al revistei „Scriptor” (din 15 ianuarie 2015).

A publicat peste 30 de cărţi de versuri, proză, jurnal de călătorie etc. Tradus în peste 30 ţări (antologii, presă culturală, cărţi de autor).

Premii naţionale (selectiv): „Nicolae Labiş” (1979), „Nichita Stănescu” (2010), Premiul Congresului Naţional de Poezie (2011), Premiul publicului la Turnirul Poeţilor (Efes, Turcia, 2012), Marele premiu al Festivalului Internaţional „Primăvara Europeană a Poeţilor”, Chişinău, mai 2018 etc.

Nominalizat de trei ori la premiul naţional „M. Eminescu” (2014, 2015, 2017).

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG