Linkuri accesibilitate

Maeştri şi Ucenici (XXXIX). Oleg Serebrian: „Poate că «Paul Valéry»-ul meu încă urmează să vină”


Oleg Serebrian

Emilian Galaicu-Păun: Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit și Dvs. o astfel de întâmplare ? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. ? Vă rog s-o istorisiți.

Oleg Serebrian: „Malarmé”-ul meu, omul care m-a motivat să scriu, n-a fost un scriitor, ci un istoric. Un istoric aproape necunoscut, Constantin Vasluianu, născut undeva în Oltenia. Obținuse licența în istorie la Universitatea din București și tot atunci, în 1922, fu trimis în comuna Hădărăuți din județul Hotin în calitate de director de școală. A fost dascălul bunicului meu matern, de care se atașase mult, obținându-i o bursă la liceul agricol. La venirea sovieticilor, se refugiase în România, fiind angajat la Muzeul Țăranului Român, unde a lucrat până la sfârșitul vieții. Păstrase legătură cu bunicul meu, care-l vizitase o dată la București. Venise și el de câteva ori la Hădărăuți, unde amintirea despre erudiția, dar și despre severitatea lui, au rămas proverbiale. „Cine-a făcut șapte clase la Vasluianu știa mai multă istorie și geografie decât cei cu facultate la sovietici”, spuneau cei mai în vârstă pe vremea copilăriei mele.

Aveam zece ani când știu că l-am văzut pe Constantin Vasluianu. Venise la Hădărăuți pentru ultima dată. E chiar acea întâlnire de la care pornise îndeletnicirea mea cu „scrisul”. Cunoștea de la bunicul meu despre pasiunea mea pentru istorie și-mi adusese niște cărți – Expediția Kon-Tiki de Thor Heyerdahl și trilogia Frații Jder a lui Mihail Sadoveanu. Le mai păstrez și acum aceste cărți. Vorbise mult atunci despre istoria Hădărăuților și despre săpăturile arheologice pe care le efectuase în înterbelic de-a lungul râului Racovăț. Îi părea rău că nu mai reușise să publice acea lucrare despre așezările eneolitice din valea Racovățului, pentru că în România comunistă subiectul era interzis: Basarabia și nordul Bucovinei ca și cum nu mai existau. Și atunci tata (așa-i ziceam eu bunicului matern) a zis, arătând înspre mine: „uite el va finaliza lucrarea”. A spus-o așa, în glumă, într-o doară cum s-ar zice. Cei prezenți la discuție au râs condescendent (ceea ce mă jignise un pic), revenind la vorba lor, dar eu am rămas cu un fel de îndârjire, că da! chiar voi scrie ceea ce n-a apucat să ducă până la capăt Vasluianu.

Intenția nu s-a materializat chiar îndată. Abia în clasa a șasea am început să lucrez asupra Istoriei Hădărăuțiului. Bunicul i-a scris lui Vasluianu despre încercările mele și iată că într-o bună zi primim o scrisoare lungă de la București cu tot felul de indicații prețioase pentru mine. Astfel, Constantin Vasluianu mi-a fost și mie, oarecum, un fel de tutore prin corespondență.

Acea primă lucrare a mea n-am publicat-o niciodată, deși, după ce secretara lui taică-meu dactilografiase câteva exemplare, textul avuse un fel de circulație locală în regim „samizdat”. În clasa a opta o prezentasem și la tabăra de vară a Societății științifice republicane a tinerilor cercetători „Viitorul”, primind o recenzie favorabilă din partea profesorului Alexandru Moșanu. Cel mai important însă e că așa am pornit să scriu și că în procesul scrierii mi-am data seama că deseori alunecam involuntar spre ficțiune, „prelucrând„ într-un fel „beletristic” diferite legende din bătrâni, pe care le-am cules chiar eu.

Cândva poate că voi reveni la această primă lucrare a mea. Poate că tot ea va fi și ultima, pentru că la orice capăt ne amintim accentuat de început. Și numaidecât, cel căruia îi voi dedica acel eseu, în care se împletește istorie locală și autobiografie, va fi Constantin Vasluianu, istoricul aproape necunoscut, care de la statura mea de copil mi se părea o culme greu de atins.

Emilian Galaicu-Păun: Acum, că sînteți unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut șansa să Vă caute un tînăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte –, pe cine dintre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tînărul Paul Valéry” ?

Oleg Serebrian: Mi se spune că unii dintre cei care au fost pentru mai multă vreme în anturajul meu s-ar fi lăsat influențați de mine (preocupări, interese, un fel de a fi, de a se exprima), dar într-un mod ciudat (deși perfect explicabil din perspectivă psihologică) – prin dezicere. Este un fel de plagiat de personalitate dacă vreți, iar orice plagiat se găsește într-o relație foarte amestecată cu sursa originală. Totuși, nu pot zice că există cineva, un autor, fie el scriitor, istoric ori politolog, pe care aș putea să-l „revendic” cumva ca fiind „ucenicul” meu. Poate că „Paul Valéry”-ul meu încă urmează să vină. Sau poate că nu va veni niciodată. La urma urmei, nu oricine-i „Mallarmé”! Şi-apoi, nu orice „Mallarmé” are numaidecât și un „Valéry” al său.

* * * * * * * * *

Oleg SEREBRIAN (n. 13 iulie 1969, Hărădăuţi, Ocniţa) este scriitor, istoric, politolog şi diplomat. Este licențiat în istorie și drept al Universității Pedagogice de Stat din Chișinău (1992) și magistru în relații internaționale al Institutului European din Nisa (1993). A urmat specializări la Școala Națională de Administrație din Paris și la universitățile din Edinburgh şi Birmingham. În 1998 a susținut doctoratul în științe politice. În 1998-1999 a fost purtător de cuvânt al MAE al Republicii Moldova, între 1999 şi 2005 a fost prorector al Universității Libere din Moldova, fiind ulterior profesor invitat la diverse centre universitare din Europa de Vest și SUA. Între 2010 și 2015 a fost Ambasador al Republicii Moldova în Franța și pe lângă UNESCO, iar în perioada 2015-2022 Ambasador al Republicii Moldova în Germania. Din 2013 este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Pentru activitatea academică, diplomatică și publicistică a fost decorat de președintele român Emil Constantinescu cu Ordinul Național „Steaua României” (2000), de președintele francez François Hollande cu Ordinul Național de Merit (2015) și de președintele german Frank-Walter Steinmeier cu Ordinul Marea Cruce de Merit (2022). În anul 2012, pentru romanul Cântecul mării (Ed. Cartier, 2011), a fost distins cu premiul special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar în 2019 a primit premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru romanul Woldemar (Ed. Cartier, 2018). În 2021, la Ed. Cartier, i-a apærut romanul Pe contrasens (propus la Premiul UE pentru Literatură, din partea României, pentru anul 2021). În 2022, romanul Cântecul mării a apărut în traducere germană la Mitteldeutsches Verlag din Halle.

XS
SM
MD
LG