Linkuri accesibilitate

Maeştri şi Ucenici (XXXVI). Radu VANCU: „Poezia e un tip de artă pentru care timpul nu există”


Radu Vancu, poet, prozator, eseist și traducător român

Em. Galaicu-Păun: Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit și Dvs. o astfel de întâmplare ? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. ? Vă rog s-o istorisiți.

Radu Vancu: Ce a trăit Valéry e o variantă de satori, de trezire, de începere a inițierii esențiale. Povestea asta a lui cu Mallarmé e atât de frumoasă încât, cum spuneți, a ajuns aproape un soi de mit; iar ce i-a dat calitatea mitică e tocmai faptul că, în cazul lui, acest satori nu a funcționat ca un accelerator, cum se întâmplă de regulă – ci, dimpotrivă, ca un întârzietor. Poezia, spune fabula Valéry-Mallarmé, e un tip de inițiere a cărei cataliză e lentă & se întinde pe decenii; sau, mai radical: poezia e un tip de artă pentru care timpul nu există. Sigur, ea își ia materiile brute (ca toate artele, ca toate gesturile umane) din timp; se aplică întotdeauna pe istoriile personale ale autorilor ei, iar uneori materia ei acoperă întregi ere istorice (precum în Cantos-urile lui Pound, sau în micile poeme ale lui Kavafis, care condensează în câte zece versuri tot atâtea secole, sau precum în Memento mori). Dar paradoxul central al poeziei e exact ăsta: chiar dacă istoria există, timpul nu există. Asta îl poate face pe un poet ca Valéry să își întindă răbdător individuația pe două decenii; sau pe Constantin Acosmei să republice răbdător de trei decenii aceeași carte, amplificând-o doar de la o ediție la alta (și e limpede că, dacă genetica va face posibil ca viața noastră să se întindă pe milenii, Acosmei va face de-a lungul mileniilor exact același lucru - ca orice artist pentru care, deși istoria există, timpul nu există); sau pe Goethe să scrie vreme de șase decenii la Faust ș.a.m.d.

Deși istoria există, timpul nu există: în ce mă privește, n-am avut șansa unui maestru întârzietor. Mircea Ivănescu, pe care eu l-am simțit într-adevăr ca pe un maestru (nu știu dacă și el a simțit cu adevărat în mine un ucenic; în orice caz, prietenia pe care a avut generozitatea să mi-o acorde e una dintre cele câteva șanse esențiale ale vieții mele) (nu doar ale vieții mele de scriitor, vreau să spun), a încercat să fie pentru mine mai degrabă un accelerator decât un întârzietor. Încă de la a doua întâlnire a vrut să mă ajute să-mi public un mic eseu despre Kierkegaard & Camil Petrescu, ceva despre repetiție & reamintire – și nu a fost prea bucuros că l-am refuzat. M-a îndemnat apoi de câteva ori să încerc să-mi public poemele într-o carte – chestie la care am rămas, de asemenea, indiferent. Mai multă lume mi-a povestit că le vorbea despre mine & că le dădea poeme de-ale mele – fără să-mi spună vreodată că făcuse asta; încerca, în orice caz, să îmi facă o ieșire publică, să mă ajute să mă nasc – să fie, în arhicunoscutul sens socratic, o moașă. Și sigur că a fost.

Însă el a încercat să fie o moașă acceleratoare, una care să mă ajute să recupereze timpi pierduți & timp pierdut. Ca și cum timpul ar fi existat – și, implicit, ar fi putut fi pierdut sau regăsit. (Chestiune în care, de regulă, cred prozatorii – precum Proust, desigur –, iar nu poeții.) Asta a fost, gândind cu mintea mea de acum, stranietatea acțiunii de maestru a lui Ivănescu: deși convins, ca atâția mari poeți, că timpul nu există (poezia lui, deși dă pe dinafară de timp, e tocmai o continuă ieșire din timp), voia să mă ajute să nu pierd timpul. Nu ținea, altfel spus, să-mi impună credința lui de poet. S-a comportat, așadar, ca un maestru care refuză să fie maestru. Și, cine știe, poate că tocmai ăsta e semnul definitiv al celui căruia i s-a dat să fie maestru – așa cum se spune că puterea trebuie dată numai celor care nu o vor.

Em. G.-P.: Acum, că sînteți unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut șansa să Vă caute un tînăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte –, pe cine dintre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tânărul Paul Valéry” ?

R.V.: Nu, nu, aici trebuie să protestez cât se poate de ferm: nu sunt în nici un caz un astfel de scriitor cum spuneți, cu atât mai puțin unul căutabil de tineri care să "facă ucenicie". Sunt un aspirant ca toți ceilalți, bucuros să fie împreună cu alți oameni (unii mai bătrâni decât mine, alții mai tineri) convinși că frumusețea există & că ea poate fi substanțiată în cuvinte. Nu aș avea ce să învăț pe nimeni. Și nici nu cred, de fapt, că exista ceva mai important & mai util de învățat în artă decât asta: deși se construiește individual, frumusețea se caută mai eficient în grup. E ceea ce romanticii germani numeau Sympoesis & symphilosophieren, căutarea împreună a poeziei & filozofiei, adică a frumuseții & adevărului. Care se construiesc mai eficient din suma noastră de singurătăți ireductibile. Nu mai știu dacă am crezut asta de la bun început - sau abia după ce am citit-o cândva în primul an de facultate. Dar cert e că am practicat această căutare împreună a frumuseții tot de atunci, alături de câțiva prieteni, în cenaclul pe care noi l-am creat la Literele din Sibiu, și care a dispărut de îndată ce ne-am risipit de prin facultate; iar apoi alături de câțiva poeți din generația 2000, care sunt și ei (ca și Ivănescu) câteva dintre stelele fixe ale vieții mele; iar apoi alături de mai tinerii mei prieteni din Zona Nouă din Sibiu; și tot așa. Nu am nimic mai prețios de spus oricărui tânăr decât asta: vei construi frumusețea singur – dar o vei găsi mai eficient dacă o vei căuta împreună cu câțiva prieteni. Și, într-un fel, construcția frumuseții e la fel de dificilă & esențială ca și construcția prieteniei. Însă, dacă vei reuși să construiești măcar una din stelele astea fixe, lumina lor îți va încălzi & îți va orienta decisiv întreaga viață.

* * * * * * * * *

Radu VANCU (Sibiu, România, 1978) este poet, prozator, eseist și traducător român. Este conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu și redactor-șef al revistei Transilvania. Din 2019, este președintele PEN România. De asemenea, este redactor al revistei Poesis International. Coordonează secțiunea română a site-ului Poetry International.

Începând cu anul 2002, a publicat opt cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii; poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi străine, fie în antologii și reviste, fie în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), și două volume de jurnal (2017, 2021), pentru care de asemenea a primit câteva premii. A publicat și două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu, precum și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie română modernă și contemporană, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu.

A tradus romane și poezie, în principal din John Berryman și W.B. Yeats; este, de asemenea, traducătorul ediției Ezra Pound coordonată de H.-R. Patapievici la editura Humanitas.

Este organizator al Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu Poets in Transylvania.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG