Astăzi, duminică 7 iulie, canalul cultural al postului de radio național german, Deutschlandfunk (Kultur), a transmis înregistrarea ultimului concert de la Festivalul de Muzică de Cameră desfășurat timp de o săptămînă la Rolandseck, o localitate turistică pe Rin, în apropiere de Bonn și al cărui director artistic este violonista română Mihaela Martin. Ajuns la a 14-a ediție și la a treia sub directoratul ei, Festivalul a reunit o serie întreagă de muzicieni excepționali, între care și artiști originari din România, tînărul violoncelist Andrei Ioniță de la Berlin, și altistul Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo. Între muzicienii seniori ai evenimentului s-au aflat două peronalități deosebite, Jeremy Menuhin și un foarte cunoscut clarinetist francez, Michel Lethiec, cu care a stat de vorbă corespondentul nostru.
Radio Europa Liberă: Sînteți directorul artistic al Festivalului Pablo Casals de la Prades, aveți o îndelungată experiență ca director de festival, cum îl vedeți pe cel de aici de la Rolandseck ?
Michel Lethiec: „Toate festivalurile au probleme – unele sînt mai în vîrstă, iar între cele europene de muzică de cameră Pradès a fost, cred, cel dintîi. Și aici există o tradiție veche pentru acest festival care se desfășoară în clădirea unei gări [istorice]. Eu nu îl cunosc decît din momentul în care Mihaela [Martin] a devenit directoare.
Asemenea celor mai multe festivaluri, este o întîlnire între
O mare întîlnire de familie între muzicienii de cameră...
prieteni, o mare întîlnire de familie între muzicienii de cameră, și în ce mă privește, sînt foarte onorat să mă aflu aici. Pe de altă parte, este o plăcere să întîlnesc, să-mi fac noi prieteni, să cunosc noi piese muzicale. Sînt fericit, cu siguranță, că mă aflu aici.”
Radio Europa Liberă: Cînd ați cunoscut-o pe Mihaela Martin?
Michel Lethiec: „N-aș putea spune chiar din timpuri imemoriale, dar aș spune că este o istorie de mare dragoste, de afecțiune, chiar. Ne-am cunoscut în Suedia, în Finlanda, în Franța, bineînțeles, deci cunoștința noastră s-a transformat într-o lungă istorie, una frumoasă, de familie.”
Radio Europa Liberă: Ați cîntat și în România sau în R. Moldova?
Michel Lethiec: „În România nu foarte mult și mi-aș dori chiar să cînt mai mult. Am cîntat cu Orchestra Radio, am cîntat muzică de cameră la Festivalul dlui Răzvan Popovici; un festival important [SoNoRo] și mi-a făcut mare plăcere. Este o țară pe care o cunosc, însă, mai ales grație numeroșilor muzicieni români – sînt foarte mulți, pretutindeni și este foarte plăcut, în marea lor majoritate fiind foarte talentați – urmașii lui George Enescu.
In Franța sînt foarte mulți muzicieni români, dar eu sînt foarte legat de Mihaela [Martin]. În rezumat, cunosc România în special prin intermediul muzicienilor.”
Radio Europa Liberă: Pablo Casals era un prieten foarte legat de Enescu…
Michel Lethiec: „Bineînțeles; la epoca lor, în anii 1900, muzica nu se făcea ca acum depinzînd în mare măsură de politic, de subvențiile de stat. Erau saloanele muzicale care făceau gloria muzicienilor, exista mecenatul muzical. Enescu și Casals frecventau toate acele saloane și, în consecință, nu doar că s-au cunoscut, dar i-a legat o mare prietenie.”
Radio Europa Liberă: În istoria Prades-ului există, de asemenea, și Clara Haskil, care a cîntat în Festivalul aniversar Bach din 1950.
Michel Lethiec: „Desigur, Clara Haskil a fost printre primele care a cîntat [la Pradès] și am o înregistrare extraordinară de concert, dirijat de Casals în care, firește, cîntă Clara Haskil.”
Radio Europa Liberă: Festivalurile, în general, traversează o perioadă de probleme și s-ar părea că și cel de aici, de la Rolandseck. Cel de anul acesta ar putea fi ultimul, din cauza unor neînțelegeri între Societatea „Johannes Wasmuth”, organizatoare, și Muzeul Arp în care se desfășoară. Ce impresie aveți?
Michel Lethiec: „Nu pot să comentez situația [de la Rolandseck], fiindcă nu o cunosc în detaliu. Dar, dacă s-ar ajunge aici ar fi, desigur, o mare nenorocire, pentru Festival, pentru Mihaela, pentru muzicieni, chiar și mai mult.
Michel Lethiec în repetiție la Rolandseck cu extrase din „West Side Story”.
Cred că dincolo de persoane, cultura este cea care se află în primejdie în clipa aceasta. Într-o foarte mare primejdie! Fiindcă,
Cultura este cea care se află în primejdie în clipa aceasta...
în epoca marilor mecena - și l-am amintit deja pe Casals – era vorba de oameni cu o cultură extraordinară, care își puneau banii și relațiile în serviciul muzicienilor pe care îi apreciau, sau, spus mai pe scurt, a muzicii pur și simplu. E suficient să te gîndești la [Igor] Stravinski si sponsorii lui, la prințesa de Polignac ș.a.m.d.
Apoi situația a fost înlocuită prin finanțările acordate de către stat, în Franța, sau de către land-uri, aici în Germania. Dar dacă guvernele și oamenii îndeosebi care sînt responsabili, nu se mai îngrijesc de cultură, fie prin, evident, subvențiile, ajutorul, logistica necesară și oamenii, de efortul de a organiza un Festival de talia celui de aici – a-l pune pe picioare, în paranteză fie spus, nu pentru mine sau un altul, dar pentru cultură în general – atunci devine ceva grav!
Cred, de asemenea, că în această epocă în care toată lumea își pune întrebări extraordinare mai curînd decît banale, mie mi se pare injust să-ți petreci timpul pentru a fi atent la încălzirea globală, la triajul lucrurile, să nu arunci diverse lucruri – chiar dacă sînt un partizan al acestei atitudini și fac cît de mult posibil; dar mă întreb: pentru ce să arunci cultura? Spunem: atenție nu aruncați sticlele de plastic, dar nu să spunem nu aruncați cultura! Așa ceva mi se pare o atitudine cu totul dementă!
Iar aici, evident că noi, muzicienii putem face tot ce ne stă în putere: să cîntăm cît de bine, să transmitem mesajul copiilor noștri, să educăm oamenii. Dar avem nevoie pentru aceasta de sponsori noi, de politici culturale noi.
Și mă rog cerului în fiecare zi ca oamenii politici actuali, care se ocupă de toate și fac calcule tot timpul, să păstreze ceva din acea atitudine în politica culturală existentă în urmă cu 30-40 de ani în Franța. Gîndindu-mă la un André Malraux, la Victor Hugo, care a fost un deputat de o eficacitate incredibilă, sau la un Churchill… Vă amintiți? Cînd i s-a spus: trebui să tăiem bugetul culturii pentru a putea face războiul, răspunsul lui a fost: în acest caz nu mai merită să facem război…”
