Moldoveanul şi patetismul sunt ca fraţii siamezi. Cei mai mulţi moldoveni vor prefera atitudinea patetică în detrimentul atitudinii ironice. De mic copil, moldoveanul e învăţat să arboreze în public un aer de om înduioşat-sensibil. Atmosfera din şcoală îi potenţează predilecţia pentru dulcegării sentimentale şi îl convinge că patetismul e calea cea mai scurtă spre succes. De altfel, manualele şcolare sunt bucşite cu texte ale autorilor care îmbrăţişează exagerarea pompoasă şi care nu văd nici o legătură între dramatic şi grotesc. Nici nu e de mirare că Nicolae Dabija are mai mulţi fani decât Aureliu Busuioc.
Moldoveanului îi plac politicienii emfatici, care lăcrimează atunci când vorbesc despre neam şi ţară, chit că lacrimile astea sunt de multe ori ipocrite. Dar e destul de greu să fii patetic fără un dram de făţărnicie, nu-i aşa? Şi moldovenii o trec cu vederea. În public, importantă e aparenţa, nu esenţa.
Patetismul şi (auto)ironia sunt două lumi paralele. Patetismul îi ajută pe cei puşi pe carieră, dar îi limitează individului spaţiul de manevră, îl împinge spre minciună, linguşire, clişeizare şi formalism. Ironia te face liber, îţi permite să vezi mai bine dedesubturile lucrurilor. Ironia te apropie de sinceritate, dar, firşte, te va împiedica să faci carieră şi îţi va împuţina numărul prietenilor.
În Republica Moldova patetismul a defilat trei decenii pe toate coclaurile. Şi ne-a făcut mai fericiţi şi mai prosperi, nu-i aşa?
