Linkuri accesibilitate

Națiuni fără vină și idei criminale (II)


Teza istorică susținută și reluată amplu de liderii UE, zilele acestea, la a o suta aniversare a încheierii Primului Război Mondial e categorică: măcelul apocaliptic al Primului Război Mondial a fost provocat de naționaliști fanatici și de delir naționalist. Repetată la nesfîrșit, această descriere a ajuns să treacă drept adevăr.

Ea nu are, însă, aproape nimic de-a face istoria reală. Cu o expresie dragă presei și liderilor liberali de astăzi: fake news! Fake news în materie de istorie, dar tot fake news. Adevărul e, pur și simplu, că Primul Război Mondial a fost un conflict pentru control și supremație între imperii. Între șase imperii europene: Britanic, Francez și Rus contra German, Austriac și Otoman. Naționalismul a fost prezent, dar numai ca forță anti-imperială și luptă pentru independență. Așa au apărut statele naționale est-europene pe care le cunoaștem și astăzi. Dar războiul în dimensiunuile lui colosale a fost și nu putea fi decît o coliziune de imperii. Primul Război Mondial e parte a istoriei imperiale europene. Atît în măsura în care a ruinat imperii dar, din păcate, ba chiar ironic, și în măsura în care a adus pe lume cel mai nenorocit și îndărătnic imperiu vreodată cunoscut: Imperiul Sovietic.

Istoria predată de linia actuală a liderilor politici europeni e deformată și, uneori, de-a dreptul falsă. Ea pune în culpă rolul istoric și calitatea politcă a națiunilor, dar asta, mai degrabă, din nevoile defensive ale ideologiei UE. O structură supranațională va avea întotdeauna interesul să denigreze și să micșoreze statutul naționalităților și al statelor naționale.

Un alt lucru trecut sub tăcere e funcția specifică a mișcărilor naționale în arena haotică generată de prăbușirea Imperiilor, la capătul Primului Război Mondial. Lideri și mișcări naționale est-europene s-au dovedit, după 1917, singurul antidot la ascensiunea bolșevismului. Cazul clasic e Polonia și naționalismul lui Jozef Pilsudski. Pe 15 august 1920, așa numitul „miracol de pe Vistula” a oprit înaintarea Armatei Roșii, la porțile Varșoviei. Bătălia cîștigată de naționaliștii polonezi pe malurile Vistulei a ferit Europa de contagiune și ocupație revoluționar-bolșevică. Fără victoria de pe Vistula, istoria Europei ar fi fost alta. După aproape 100 de ani, un polonez adept al ideologiei liberal-gloabliste, Donald Tusk, președinte al Consiliului European a reușit să insulte buna memorie a polonezilor lui Pilsudski, atacînd naționalismul polonez, mai precis pe toți cei ce nu sînt adepți ai doctrinei acceptate de Tusk.

Disputele politice în marginea naționalismului sînt în parte inutile, în parte false. Nici o mișcare naționalistă nu e, de fapt, naționalistă în Europa de astăzi. E, de fiecare dată e vorba de mișcări care contestă dreptul UE de a regla viața politică, economică și legală a unui stat sau a altuia. Și nici o mișcare naționalistă nu e un pericol armat sau o putere revanșardă care cere modificarea granițelor în Europa. Supus testelor de bază, naționalismul de care se teme UE nu există sau e cu totul altceva decît descrierea oficială.

În planul conștiinței istorice, obsesia comună a liderilor UE ascunde adevărata problemă: catastrofele periodice provocate în Europa de febre ideologice. Căci Primul Război Mondial nu a fost o premieră - spre deosebire de ce preferă să creadă adepții liniei oficiale. Europa a suferit la fel de mult și tot din motive ideologice, religioase sau para-religioase mult înainte de 1914. Războaiele napoleoniene (1797-1814) și, mai înainte Războiul de 30 de ani (1618-1648) au dus Europa la limita abisului. Întotdeauna în numele unei idei unice și infailibile. Problema și pericolul țin de ideologie, nu de națiuni.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG